Lume în schimbare

E focul aprins pe cel mai înalt dintre munți și poveștile lui îndeamnă la începuturi.
E ceasul la care scânteile dansează nestingherite și nimeni nu mai știe dacă stelele sunt sus și scânteile jos, sau de fapt e invers.
E ceasul schimbării, al pasului măsurat de credința noastră, al rădăcinii tăiate, sărutul încărcat de iubire al cerului pe buzele pământului.

E timpul când rănile din palme se cos cu lumină, e anotimpul sfințeniei, al respirației prin rugăciune, al gândului nemăsurat cu răutate și al binecuvântării pe care doar inima ta ți-o poate acorda.  De unde sunt văd bine focul înălțimilor,  din locul în care Copacul vieții mă sprijină nici o scânteie nu scapă ochilor mei. Veghez ca povestea focului să fie spusă, ca vânătorii să nu arunce plasa lor peste iubirea cu care stelele iau locul scânteilor. S-au născut oameni pe pământ, de acum se vor naște stele. Luminează cerul cu trecerea lor stelele, de acum oamenii o vor face. Cântecul pe care îl cânt focului e auzit până departe. Călăuza de altădată așteaptă ca pașii să-i fie rechemați pe cale. Verde-albastra cărare cunoscută atunci când cuvântul s-a lăsat adus pe lume, neprihănitul drum al pâinii din care oamenilor li s-a dat să-și potolească foamea. Umbrele așteaptă cu răbdare, timpul pare că ține cu ele, dar nu e căldură, nici  răcoare, e doar o părere, e doar un pe dinafară fără de dinăuntru, e doar imagine fără de miez. De aceea tălpile mele s-au lepădat de moarte, de aceea palmele mele se apleacă să mângâie cerul, de aceea fruntea mea a crezut ca atinge pământul a umilință și durere, dar când am deschis ochii am văzut lumina unui cer mai senin ca oricând. De unde era să cunosc înțelesul gândurilor ce se topeau uneori în lacrimile mele și cum să fi știut adevărul când pietrele cu care am fost alungată erau temelia casei mele? Și respir aerul libertății pentru prima dată de când mi-am acceptat menirea. Și zbor pentru prima dată de când grâul vieții a încolțit în sufletul meu. Ce complicat spun unii! Ce simplu, spun alții!  Ce aripi mi-am câștigat pierzând tot sângele până la apă... Ce e deasupra este la fel cu ceea ce este dedesubt, iar ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra. Doar astfel întregul poate fi întreg...

E vremea îngerilor

Copac am fost cândva şi, dacă vrei să vezi cam câţi ani am, ar trebui să-mi tai cu ferăstrăul trunchiu-mi. Deşi, mă gândesc că ar fi mai simplu să priveşti spre rădăcinile mele. Se întind până departe, dincolo de stele, dincolo de cerurile ce şi îngerilor li se par înalte. Cercurile mele au rămas întregi, nu există viori născute din mine, nu există nici case, nici drumuri, nici cruci din trunchiul meu pe acest pământ şi n-am dat lemne pentru foc nicicând. Da, am rămas fără de ramuri pe timp de furtună, am plâns după frunzele-mi arse de soare, căci lumina prea tare, iar cenuşa lor o păstrez în adâncuri, pentru renaştere. Da, chipul meu a fost atins de vânturi cumplite, rănit de gheţuri şi uneori, doar uneori mângâiat de ploaie. Am stat mult timp cu fruntea în ceaţă, fără să zăresc seninul, mi-am prins gândurile în coroană ca să luminez drumul spre casă al păsărilor ce-şi încropiseră cămin în mijlocul meu şi când rănile dureau prea tare am trasat cu tăişul sabiei primite în dar de Sus rigolă pentru lacrimi. Am şovăit, am râs, am rostit adevăruri, m-am minţit destul de des, am iubit, am călăuzit, am sperat la vremuri mai bune şi am visat. Da, m-am văzut în alb, pagini albe închise într-o ladă de zestre, acel alb pus deoparte pentru zile negre. Copac am fost odinioară, când plumb cădea peste lume. Copac am fost când florile de câmp se prindeau în hora iubirii şi uneori petalele lor mă acopereau, să-mi fie iarna cald. Copac, sămânţă de stea cu aripi de înger, încremenit în veghea lui adâncă din iubire, din pură iubire. Şi cred că nu trebuie să încerc să te conving de muritoarea-mi formă. Se vede clar. Şi luna îmi citeşte în palme în fiecare noapte, trezindu-mă. M-am născut nobil, fără datorii, semeţ, blând şi cuminte, deşi trecut-au secole peste mine mi-e mersul tânăr şi înţelept. Nu mă justific pentru ridurile din jurul buzelor, e pentru că am tăcut prea mult, dar ce ştii tu despre tăcere? Şi cred că ochii mei sunt cel mai simplu mod de a înţelege copacul care sunt. Căci am verde prin vene şi albastru la tâmple şi se răsfiră astăzi, chiar acum ceaţa ce mă ţinea prizonier... Şi aud cum cresc aripile-mi pentru războiul care vine, mustind credinţă-n rădăcinile-mi niciodată atinse de veninul şerpilor ce au încercat să se ascundă în iarba ce-mi era atât de aproape de sân. Nechează libertatea echilibrând universul şi tămâie ard să curăţ calea pentru îngeri, căci e vremea lor... Şi este vremea mea.

Suflete în cădere liberă

Frumuseţea unei femei nu stă în veşmintele pe care le poartă, nici in chipul ei, nici in realizările stilistului preferat. Frumuseţea unei femei stă în ochii ei. 
Am zărit în fuga unei zile de coşmar lacrimile unei colege şi nu am putut trece indiferentă. Nu-mi imaginam ce ar fi putut să determine femeia puternică pe care o cunoşteam de atât de mult timp să plângă. Am rugat-o să mă ierte că intervin şi că în cazul în care are nevoie de un umăr îi stau la dispoziţie. Greu, foarte greu mi-a destăinuit durerea ei. Neînţelegerile dintre ea şi soţul ei erau din ce în ce mai dese şi mai dureroase. Realizările ei profesionale îl determinau să o umilească în fiecare secundă din zi, iar reproşurile că nu ar fi o mamă tocmai bună o secau de energie. Bănuielile lui nu-i ofereau şansa să respire, iar tocmai lacrimile din ochii ei erau cele prin care i-am zărit inima.
Se săturase de cuşca în care se prefăcea că inspira libertate şi în care se prefăacea că trăieşte. Avea forţa de a-şi suporta bărbatul în căderile sale şi de a-i rămâne alături cu aceeaşi tărie. În fine, plângea pentru că acasă nu-şi permitea acest lux. I-am admirat forţa care-i permitea să continue când toate celelalte femei ar fi renunţat. Forţa de a avea grijă de familie în pofida oboselii. I-am admirat bucuria de a-şi iubi copilul cu o dragoste necondiţionată, chiar şi atunci când tatăl îi inocula ura împotriva ei. Am descoperit în ea o fiinţă deosebită şi i-am destăinuit că deşi nu voi întelege unii bărbaţi (nici ei nu înţeleg uneori femeile, nu?), cred că are umerii destul de puternici ca să poarte pe ei toată greutatea lumii. Şi am rugat-o să se gândească şi la ea. Alegerea a rămas a ei. Încercăm în timpul pe care îl avem la dispoziţie să ne întregim jumătatea, să devenim un întreg aşa cum eram la început de lume. Din păcate, am văzut de prea multe ori o jumătate de măr alături de o jumătate de prună şi nu mi-a plăcut. Sincer!

Ea știa...

Clepsidra era spartă. Timpul se scurgea încet pe pământ. Nimeni și nimic nu-l mai putea opri. În curgerea lui ștergea vremuri, ștergea amintiri, ștergea culori... Viitorul avea să fie rescris și lumea avea să fie alta. Curând... Eșarfa ce-i acoperea privirea nu era pentru mâine, era pentru acum. Curată trebuia să rămână și EL a decis că trecerea era bine să fie făcută astfel. Toți ai ei știau, familia ei de stele o învăluia în mantia iubirii ei necontenit și seară de seară era purtată acolo unde doar ei îi era dat să poată ajunge. Spini ucigași îi numărau pașii, ultime clipe într-o lume ce nu știa că dispare. Veninul lor îl alerga prin trup, dar neodihna, neliniștea și calvarul erau pentru vindecare. Inorogul veghea din umbră pentru ea, știa că momentul când lacrima lui o va salva era aproape și, în tăcere, aștepta. Sufletul ei creștea neamestecându-se cu neghina, căci ce îi era luat cu forța se umplea la loc, așa a vrut cerul. Era harul primit la venire. Visul ei de demult era în adâncuri mai înalt ca oricând și aștepta ca ea să se deschidă. Lacrimi nu mai avea putere să lase să atingă pământul, știa că astfel l-ar răni. Așa că din iubire pentru albastrul lui îl mângâia, căci îi fusese menită vindecarea lui. Zilele nu mai încăpeau în locașul lor, apele își uitaseră demult matca, iar cerul știa că e rândul lui la viață. Valuri de foc urlau aproape de ea, ziduri cădeau, copacii își cereau drepturile, copiii își rosteau rostul, de șovăială nu mai putea să fie vorba de acum... Înțeleptul înger o călăuzea, dar nu putea să oprească fărâmele de vechi să se agățe de haina ei împiedicându-i înaintarea în această urgie. Cupola destinului se rupea la colțuri, iar liberă de veșminte era la fiecare pas prin spinii veninoși pe care îl făcea. Lespezi pline de sânge inorogul vedea cu imensă tristețe, dar venea curând și rostul lui. Așa că tăcea... Ea știa că atunci când va privi lumina fără de eșarfă, lumea avea să fie nou-născută, iar mâinile ei erau de trebuință. Cu toată răbdarea, bunătatea și înțelepciunea pe care le adunase înlăuntru țesea firul speranței. Nu ucisese, așa că poarta îi era deschisă. Nu a cerut mai nimic în afară de a fi ea însăși, așa că adevărul era lumina ei săpată în stâlpul ce ținea universul în echilibru. Și știa... știa că semințele pe care le aruncase odinioară din înalt, pe când era stea, îi vor reda viața. Le-a auzit încolțirea când clepsidra s-a spart. Și culorile ei așteptau ca ea să-și amintească de cântecul lor... vremea era trecută deja, ea deja știa....

Farul călăuzitor

De atât de multe ori mi-aș fi dorit ca vocea-mi să iasă la lumină și toate furtunile prin care sufletul meu a trecut să se liniștească o dată pentru totdeauna. M-am simțit de mult prea multe ori înecată de valurile prea înalte, inutilă zbatere a mării dinlăuntru. În tot acest impas în care am intrat de bunăvoie luminând, ceva uimitor mă ruga să răzbat la suprafață, îmi dădea dreptul la respirație. Lovitură după lovitură rupea din carnea mea fâșii, mâinile mele nu reușeau să atingă cerul, în semn de îmbrățișare și, totuși... Ceva uimitor, nedeslușit și atât de departe mă îndreptățea să sper că voi rămâne în picioare la fiecare nou val. Cărămizile temeliei mele plângeau sub pașii ce pierderea prin lume și-o doresc. Plângea toiagul căruia cântecul nașterii i-a dăruit notele pentru eternitate. Plângea înaltul căci genunchii au răni adânci, plângea ruptura dintre văzduh și pământ, plângea ceara neaprinsă de lumina rugăciunii și plângea întunericul pe umerii mei. Am așteptat semnul și timpul și-a pus mâinile pe fruntea mea, ultimă binecuvântare înainte de furtuna dimineții. Când am deschis ochii ars era totul în jur și recea îmbrățișare cădea. Lumină mi-era luna și marea mi-era urmă pe care trebuia să merg. Călăuza mea a plecat acolo unde i s-a cerut să fie, dar amprenta ei a rămas în căușul palmei mele. Nu mă aștept ca ea să mai revină, cât timp lumină este înlăuntrul meu. Dar nu trebuie să uit nici o clipă că doar inima e cea care mă poate călăuzi în această lume, doar ea și cântecul ei îmi pot dărui libertatea de a arde cu focul iubirii ploaia urii. Înlăuntru-mi am găsit puterea de a merge mai departe și de a vindeca. Durerea mi-a răpus privirea spre înalt, însă doar astfel ochii mei s-au plecat spre rădăcina zidului strămoșesc și mi-am dat seama că farul ce călăuzește în furtună corăbiile sunt eu însămi și inima mea s-a arătat recunoscătoare...

Deslușiri

Nu de puţine ori îngerii mei și-au ars aripile pentru mine, trecând prin lupte crunte. Umerii mei au simțit tăișul sabiei demonului flăcării ce-și făcea de cap în albul penelor de îngeri. Am cerut dezlegare Cerului în lumina pașilor mei, călăuzită fiind de vocea Celui ce m-a trimis aici să învăț. Am deslușit atâtea nuanțe ale urii, căci tot visând cu ochii deschiși pluteam, iar tălpile mele nu atingeau mereu pământul. Așa că pământul a simțit gustul gurii mele, iar cuvintele mi-au împroșcat cu cerneală cerul dinlăuntru. În oglinda lacului de lacrimi, plânse de-a lungul unei vieți, m-am privit când luna a aruncat sâmburele ei de adevăr în locul unde nu toți oamenii ajung. Mi-e atât de dor de mine, i-am spus Lui. Și firul de argint pe care inima mea îl ține la loc sfânt, ascuns celor ce vânează lumina, a început să cânte mai întâi plăpând, apoi din ce în ce mai puternic, de neoprit. Și supunerea și-a luat tot ce avea plecând departe, și corzile sufletului meu, rupte de vibrații nepotrivite, trebuia înlocuite. Infinitul a desprins linii paralele pentru mine și acestea au hotărât să se întâlnească în taină și să surprindă călcâiul lui Achile. Apa neîncepută a ființei mele a spălat rădăcinile Templului unde luna înflorește pânze pentru cer și albește mângâieri pentru clipe în care sufletul nu mai poate alege. Iarna grea a trecut prin părul meu și florile ei au șters câmpul iubirii care așteaptă răbdatoare retragerea apelor. Spiritele libere și înalte cunosc prețul înțelepciunii și îl plătesc de fiecare dată trăind în aspră singurătate, dar în deplin înțeles. Astfel, miruit și împăcat curcubeul apare peste fruntea-mi pierdută în tăcere...

Păsările lunii

Ascult cum plânge floarea dinlăuntrul pământului, înlănțuită de dansul nebun al focului tocmit de salamandre. 
Sub talpa cunoscută a întunericului curge izvorul vieții, mai alb decât un suflet curat, mai curat decât alba zăpadă cea dintâi căzută pe pământ. Petale șifonate de dalta unui spiriduș strigă de durere și norii își caută refugiu în cel mai îndepărtat colț de lume. 
Nu vreau să moară florile înainte să-ți vorbesc despre ele, înainte să le spun și lor povestea mea. Anotimpuri se schimbă și brațele întinse ale copacilor mi-au rupt fără să vrea buzele. De aceea am tăcut atât timp. Încercam să mă vindec. Există îngeri care-i ocrotesc pe cei care rup lanțuri, la fel cum  mame fără seamăn șterg lacrimi în somnul pruncului lor nenăscut. Știu că mi-e rădăcina în plină umilință, dar risipirea-mi nu e în pământ. Acolo, departe, picături de anotimp își spală amintirile în pleoapele mele, iar mie uneori îmi rămâne neputința lui. Privește munții, ochii mei sunt sculptați în carnea lor. Șoapte molcom rostite la urechea visului meu mă roagă să mă uit din nou la mine, cea care sunt. Păsările lunii aduc lumină vie pe aripile lor pentru ca viața mea să înceapă și am deschis ochii în plină revenire. Și-au făcut cuib acolo, în adâncul pădurii pe care inima mea o cunoaște pe de rost, să păzească trecerile spre dincolo. Am fugit aproape, ca să se creadă viceversa, am plâns departe ca să se creadă că zâmbesc și incantații fără seamăn rostesc în diminețile schimbării. Cărbuni aprind când dansul meu izbește cerul cu ascunzișurile lui. Vorbesc, rănesc, izgonesc, izvorăsc, doresc, tremur, închei, privesc, aștept, înfrunt, visez și aștept verbul ultim, cel pe care mi-a fost frică să-l primesc în vocabularul meu. Nu-mi amintesc trecutul decât atunci când marea visează drumul spre casă și știu că schimbarea mea are ecou acolo, unde îngerii se îngrijesc de floarea pe care colții de stâncă au numit-o a lor. Citesc în palma câmpului pe care ieri erau doar ramuri fără rost că sub cenușa lor e viață. Apa vindecă, focul are răbdare cu mine, aerul rostește adevărul și pământul se lasă lăcrimat. Perechi de dor își sting răcoarea în focul nebuniei bunătății, iar iertarea
își cheamă privighetorile înapoi. De ce mă doare când pietrele se sparg și de ce mulțumesc muzicii când se sting în mine note? Mă înțeleg în sfârșit și sunt uimită de bătăile inimii mele, ce și-a adus aminte că are sevă înlăuntrul ei. Și echinocțiul mă așteaptă, iar păsările lunii cântă iar...