Păsările lunii

Ascult cum plânge floarea dinlăuntrul pământului, înlănțuită de dansul nebun al focului tocmit de salamandre. 
Sub talpa cunoscută a întunericului curge izvorul vieții, mai alb decât un suflet curat, mai curat decât alba zăpadă cea dintâi căzută pe pământ. Petale șifonate de dalta unui spiriduș strigă de durere și norii își caută refugiu în cel mai îndepărtat colț de lume. 
Nu vreau să moară florile înainte să-ți vorbesc despre ele, înainte să le spun și lor povestea mea. Anotimpuri se schimbă și brațele întinse ale copacilor mi-au rupt fără să vrea buzele. De aceea am tăcut atât timp. Încercam să mă vindec. Există îngeri care-i ocrotesc pe cei care rup lanțuri, la fel cum  mame fără seamăn șterg lacrimi în somnul pruncului lor nenăscut. Știu că mi-e rădăcina în plină umilință, dar risipirea-mi nu e în pământ. Acolo, departe, picături de anotimp își spală amintirile în pleoapele mele, iar mie uneori îmi rămâne neputința lui. Privește munții, ochii mei sunt sculptați în carnea lor. Șoapte molcom rostite la urechea visului meu mă roagă să mă uit din nou la mine, cea care sunt. Păsările lunii aduc lumină vie pe aripile lor pentru ca viața mea să înceapă și am deschis ochii în plină revenire. Și-au făcut cuib acolo, în adâncul pădurii pe care inima mea o cunoaște pe de rost, să păzească trecerile spre dincolo. Am fugit aproape, ca să se creadă viceversa, am plâns departe ca să se creadă că zâmbesc și incantații fără seamăn rostesc în diminețile schimbării. Cărbuni aprind când dansul meu izbește cerul cu ascunzișurile lui. Vorbesc, rănesc, izgonesc, izvorăsc, doresc, tremur, închei, privesc, aștept, înfrunt, visez și aștept verbul ultim, cel pe care mi-a fost frică să-l primesc în vocabularul meu. Nu-mi amintesc trecutul decât atunci când marea visează drumul spre casă și știu că schimbarea mea are ecou acolo, unde îngerii se îngrijesc de floarea pe care colții de stâncă au numit-o a lor. Citesc în palma câmpului pe care ieri erau doar ramuri fără rost că sub cenușa lor e viață. Apa vindecă, focul are răbdare cu mine, aerul rostește adevărul și pământul se lasă lăcrimat. Perechi de dor își sting răcoarea în focul nebuniei bunătății, iar iertarea
își cheamă privighetorile înapoi. De ce mă doare când pietrele se sparg și de ce mulțumesc muzicii când se sting în mine note? Mă înțeleg în sfârșit și sunt uimită de bătăile inimii mele, ce și-a adus aminte că are sevă înlăuntrul ei. Și echinocțiul mă așteaptă, iar păsările lunii cântă iar...

Poate...

Astăzi, printre ceruri alunec fără de aripi care să mă poată susține. Nu mai există zbor. Doar dans nebun de argint, ce altora le pare feeric și înălțător, cu prețul mult prea mare și arsura cheii de la poarta unde Îngerul Morții așteaptă în podul palmei. Aștept clipa de adevăr. Am înțeles cât de bogată sunt când mi-am dat seama că trebuie să plătesc. Credeam că nu mai am nimic, că am pierdut tot, dar aveam căderea în buzunare, printre probabilități interzise. Rochia mea a prins rădăcini și de nesperanță sunt ținută pe loc. Nici chemare, nici orizont rănit, nici rugăciune. Se lovește de tâmpla mea fără de gânduri o ploaie rece. Cade în neștire, fără să înțeleg de unde vine și ce vrea. Frunzele părului meu șovăie la fiecare atingere și se desprind de mine. Le zăresc înălțarea cu ochi atins de orbire și mă îngrop în mușchiul pământului dorindu-mi să nu mai rănesc pe nimeni cu vorbele mele stinse. Respir plumb topit din cerul ce mă plouă în neștire și semințele odinioară pline de sevă se ascund de atingerea mea. Vânează păsări flămânde viul din mine și triunghiuri aprinse se rostogolesc din ceruri. Ceața pe care o sfâșie cioturi de dorințe, odinioară visuri, nu vrea să le împace, iar buzele mele se strâng în ofilit zâmbet. Prăpastia care mă simt mi-a ajuns la umeri și mă las pradă otrăvii din cuvintele ce nu mai vor să vină la mine. Mă descopăr fiind nătângă piatră izbită de dalta sorții  în forme fără de sens. Muzica pe care doar urechea mea o aude e împăcarea-mi cu Îngerul pe care toți îl resping fără să stea de vorbă cu el. Nici o faptă bună nu rămâne nerăsplătită și abia astăzi înțeleg sensul vorbelor mele de demult. Nu mai am noimă, nu mai am mal, nu mai am somn, nu mai am noapte și nici zi. Cădere lină, fruct fără de floare și amintirea unui viitor destinat celor ce iubesc nemurirea, nu mie. Poate că lemnul rădăcinilor mele va da căldură celor care vor să trăiască... Poate că lacrima mea va stinge setea unui însetat... Poate că și mie îmi va fi mai bine fără mine... poate...

Puterea de a fi

Liniște în cer, liniște pe pământ. Neliniște în afara lor. În mine. Renasc și mă transform redevenind eu însămi, fără să mai aștept să mi se dea voie. 

În bulbi de lumină mi-am ascuns odinioară iubirea, căci cei ce-și schimbă forma căutau ființe de care să se agațe. Înlăuntrul lor mi-e sufletul și la el nu poate ajunge nimeni în afară de mine. Prin focul păsării nemuritoare nu se poate trece fără puterea aceasta și cei care fură lumina știu. De aceea n-am avut vești de la tine, de aceea am refuzat să văd, ca să nu fiu văzută. De ești când ești dacă mai ești ca la început de liniște  vom depune mărturie căci numele noastre au fost scoase de mâna Bătrânilor ca să aducem albul înapoi. Calea scrisă de cei care cunosc mișcările pietrelor albe a curs firesc și pecețile au rămas neatinse de atunci. Din sărutul nostru curgea sânge atunci, și astăzi sângele curge la fel, dar cumva spre alb. Zdrențe din umerii mei flutură și răcoarea mă acoperă o dată cu noaptea, căci stelele se aliniază pentru o nouă naștere. Vremea jerfei a trecut. În sanctuarul uitat de toți am pășit pentru prima dată după atât de multă vreme. Am întins mâinile intrând în Marele Cerc și rugăciunea a venit de la sine. În liniște, tălpile mele legănau odihna copacilor ce cresc și astăzi la fel de abrupt ca atunci. Părul meu face ordine încercând să le dea viață din nou. Nu mă pot opri din deslușit cuvintele pe care le-am rostit cândva. Nu mă pot opri din a respira aerul înălțimilor credinței și prin pădurea prin care am căzut de atât de multe ori strigătul meu de luptă croiește drum izvoarelor spre suprafață. Ancora grea a durerii se ține de buzele mele și zâmbetul nu reușește să se ridice. N-am murit încă în această viață pentru că undeva, departe de tot și de toate lumina știe că rostul meu e s-o aduc pe buzele tuturor. Dar mai am o clipă de tăcere în învelișul vechiului. Mai am secundă de adăpost de încropit și apoi vălul va cădea de pe ochi și voi putea să rup zăgazul din pietre albe și albul va reveni aici, acum. Și transformarea mea a venit... Sunt iar purtătoare de lumină și sunt iarăși eu, cea care are puterea de a fi.