Sub talpa cunoscută a întunericului curge izvorul vieții, mai alb decât un suflet curat, mai curat decât alba zăpadă cea dintâi căzută pe pământ. Petale șifonate de dalta unui spiriduș strigă de durere și norii își caută refugiu în cel mai îndepărtat colț de lume.
Nu vreau să moară florile înainte să-ți vorbesc despre ele, înainte să le spun și lor povestea mea. Anotimpuri se schimbă și brațele întinse ale copacilor mi-au rupt fără să vrea buzele. De aceea am tăcut atât timp. Încercam să mă vindec. Există îngeri care-i ocrotesc pe cei care rup lanțuri, la fel cum mame fără seamăn șterg lacrimi în somnul pruncului lor nenăscut. Știu că mi-e rădăcina în plină umilință, dar risipirea-mi nu e în pământ. Acolo, departe, picături de anotimp își spală amintirile în pleoapele mele, iar mie uneori îmi rămâne neputința lui. Privește munții, ochii mei sunt sculptați în carnea lor. Șoapte molcom rostite la urechea visului meu mă roagă să mă uit din nou la mine, cea care sunt. Păsările lunii aduc lumină vie pe aripile lor pentru ca viața mea să înceapă și am deschis ochii în plină revenire. Și-au făcut cuib acolo, în adâncul pădurii pe care inima mea o cunoaște pe de rost, să păzească trecerile spre dincolo. Am fugit aproape, ca să se creadă viceversa, am plâns departe ca să se creadă că zâmbesc și incantații fără seamăn rostesc în diminețile schimbării. Cărbuni aprind când dansul meu izbește cerul cu ascunzișurile lui. Vorbesc, rănesc, izgonesc, izvorăsc, doresc, tremur, închei, privesc, aștept, înfrunt, visez și aștept verbul ultim, cel pe care mi-a fost frică să-l primesc în vocabularul meu. Nu-mi amintesc trecutul decât atunci când marea visează drumul spre casă și știu că schimbarea mea are ecou acolo, unde îngerii se îngrijesc de floarea pe care colții de stâncă au numit-o a lor. Citesc în palma câmpului pe care ieri erau doar ramuri fără rost că sub cenușa lor e viață. Apa vindecă, focul are răbdare cu mine, aerul rostește adevărul și pământul se lasă lăcrimat. Perechi de dor își sting răcoarea în focul nebuniei bunătății, iar iertarea
își cheamă privighetorile înapoi. De ce mă doare când pietrele se sparg și de ce mulțumesc muzicii când se sting în mine note? Mă înțeleg în sfârșit și sunt uimită de bătăile inimii mele, ce și-a adus aminte că are sevă înlăuntrul ei. Și echinocțiul mă așteaptă, iar păsările lunii cântă iar...
