Poate...

Astăzi, printre ceruri alunec fără de aripi care să mă poată susține. Nu mai există zbor. Doar dans nebun de argint, ce altora le pare feeric și înălțător, cu prețul mult prea mare și arsura cheii de la poarta unde Îngerul Morții așteaptă în podul palmei. Aștept clipa de adevăr. Am înțeles cât de bogată sunt când mi-am dat seama că trebuie să plătesc. Credeam că nu mai am nimic, că am pierdut tot, dar aveam căderea în buzunare, printre probabilități interzise. Rochia mea a prins rădăcini și de nesperanță sunt ținută pe loc. Nici chemare, nici orizont rănit, nici rugăciune. Se lovește de tâmpla mea fără de gânduri o ploaie rece. Cade în neștire, fără să înțeleg de unde vine și ce vrea. Frunzele părului meu șovăie la fiecare atingere și se desprind de mine. Le zăresc înălțarea cu ochi atins de orbire și mă îngrop în mușchiul pământului dorindu-mi să nu mai rănesc pe nimeni cu vorbele mele stinse. Respir plumb topit din cerul ce mă plouă în neștire și semințele odinioară pline de sevă se ascund de atingerea mea. Vânează păsări flămânde viul din mine și triunghiuri aprinse se rostogolesc din ceruri. Ceața pe care o sfâșie cioturi de dorințe, odinioară visuri, nu vrea să le împace, iar buzele mele se strâng în ofilit zâmbet. Prăpastia care mă simt mi-a ajuns la umeri și mă las pradă otrăvii din cuvintele ce nu mai vor să vină la mine. Mă descopăr fiind nătângă piatră izbită de dalta sorții  în forme fără de sens. Muzica pe care doar urechea mea o aude e împăcarea-mi cu Îngerul pe care toți îl resping fără să stea de vorbă cu el. Nici o faptă bună nu rămâne nerăsplătită și abia astăzi înțeleg sensul vorbelor mele de demult. Nu mai am noimă, nu mai am mal, nu mai am somn, nu mai am noapte și nici zi. Cădere lină, fruct fără de floare și amintirea unui viitor destinat celor ce iubesc nemurirea, nu mie. Poate că lemnul rădăcinilor mele va da căldură celor care vor să trăiască... Poate că lacrima mea va stinge setea unui însetat... Poate că și mie îmi va fi mai bine fără mine... poate...