Deslușiri

Nu de puţine ori îngerii mei și-au ars aripile pentru mine, trecând prin lupte crunte. Umerii mei au simțit tăișul sabiei demonului flăcării ce-și făcea de cap în albul penelor de îngeri. Am cerut dezlegare Cerului în lumina pașilor mei, călăuzită fiind de vocea Celui ce m-a trimis aici să învăț. Am deslușit atâtea nuanțe ale urii, căci tot visând cu ochii deschiși pluteam, iar tălpile mele nu atingeau mereu pământul. Așa că pământul a simțit gustul gurii mele, iar cuvintele mi-au împroșcat cu cerneală cerul dinlăuntru. În oglinda lacului de lacrimi, plânse de-a lungul unei vieți, m-am privit când luna a aruncat sâmburele ei de adevăr în locul unde nu toți oamenii ajung. Mi-e atât de dor de mine, i-am spus Lui. Și firul de argint pe care inima mea îl ține la loc sfânt, ascuns celor ce vânează lumina, a început să cânte mai întâi plăpând, apoi din ce în ce mai puternic, de neoprit. Și supunerea și-a luat tot ce avea plecând departe, și corzile sufletului meu, rupte de vibrații nepotrivite, trebuia înlocuite. Infinitul a desprins linii paralele pentru mine și acestea au hotărât să se întâlnească în taină și să surprindă călcâiul lui Achile. Apa neîncepută a ființei mele a spălat rădăcinile Templului unde luna înflorește pânze pentru cer și albește mângâieri pentru clipe în care sufletul nu mai poate alege. Iarna grea a trecut prin părul meu și florile ei au șters câmpul iubirii care așteaptă răbdatoare retragerea apelor. Spiritele libere și înalte cunosc prețul înțelepciunii și îl plătesc de fiecare dată trăind în aspră singurătate, dar în deplin înțeles. Astfel, miruit și împăcat curcubeul apare peste fruntea-mi pierdută în tăcere...