Copac am fost cândva şi, dacă vrei să vezi cam câţi ani am, ar trebui să-mi tai cu ferăstrăul trunchiu-mi. Deşi, mă gândesc că ar fi mai simplu să priveşti spre rădăcinile mele. Se întind până departe, dincolo de stele, dincolo de cerurile ce şi îngerilor li se par înalte. Cercurile mele au rămas întregi, nu există viori născute din mine, nu există nici case, nici drumuri, nici cruci din trunchiul meu pe acest pământ şi n-am dat lemne pentru foc nicicând. Da, am rămas fără de ramuri pe timp de furtună, am plâns după frunzele-mi arse de soare, căci lumina prea tare, iar cenuşa lor o păstrez în adâncuri, pentru renaştere. Da, chipul meu a fost atins de vânturi cumplite, rănit de gheţuri şi uneori, doar uneori mângâiat de ploaie. Am stat mult timp cu fruntea în ceaţă, fără să zăresc seninul, mi-am prins gândurile în coroană ca să luminez drumul spre casă al păsărilor ce-şi încropiseră cămin în mijlocul meu şi când rănile dureau prea tare am trasat cu tăişul sabiei primite în dar de Sus rigolă pentru lacrimi. Am şovăit, am râs, am rostit adevăruri, m-am minţit destul de des, am iubit, am călăuzit, am sperat la vremuri mai bune şi am visat. Da, m-am văzut în alb, pagini albe închise într-o ladă de zestre, acel alb pus deoparte pentru zile negre. Copac am fost odinioară, când plumb cădea peste lume. Copac am fost când florile de câmp se prindeau în hora iubirii şi uneori petalele lor mă acopereau, să-mi fie iarna cald. Copac, sămânţă de stea cu aripi de înger, încremenit în veghea lui adâncă din iubire, din pură iubire. Şi cred că nu trebuie să încerc să te conving de muritoarea-mi formă. Se vede clar. Şi luna îmi citeşte în palme în fiecare noapte, trezindu-mă. M-am născut nobil, fără datorii, semeţ, blând şi cuminte, deşi trecut-au secole peste mine mi-e mersul tânăr şi înţelept. Nu mă justific pentru ridurile din jurul buzelor, e pentru că am tăcut prea mult, dar ce ştii tu despre tăcere? Şi cred că ochii mei sunt cel mai simplu mod de a înţelege copacul care sunt. Căci am verde prin vene şi albastru la tâmple şi se răsfiră astăzi, chiar acum ceaţa ce mă ţinea prizonier... Şi aud cum cresc aripile-mi pentru războiul care vine, mustind credinţă-n rădăcinile-mi niciodată atinse de veninul şerpilor ce au încercat să se ascundă în iarba ce-mi era atât de aproape de sân. Nechează libertatea echilibrând universul şi tămâie ard să curăţ calea pentru îngeri, căci e vremea lor... Şi este vremea mea.
