De atât de multe ori mi-aș fi dorit ca vocea-mi să iasă la lumină și toate furtunile prin care sufletul meu a trecut să se liniștească o dată pentru totdeauna. M-am simțit de mult prea multe ori înecată de valurile prea înalte, inutilă zbatere a mării dinlăuntru. În tot acest impas în care am intrat de bunăvoie luminând, ceva uimitor mă ruga să răzbat la suprafață, îmi dădea dreptul la respirație. Lovitură după lovitură rupea din carnea mea fâșii, mâinile mele nu reușeau să atingă cerul, în semn de îmbrățișare și, totuși... Ceva uimitor, nedeslușit și atât de departe mă îndreptățea să sper că voi rămâne în picioare la fiecare nou val. Cărămizile temeliei mele plângeau sub pașii ce pierderea prin lume și-o doresc. Plângea toiagul căruia cântecul nașterii i-a dăruit notele pentru eternitate. Plângea înaltul căci genunchii au răni adânci, plângea ruptura dintre văzduh și pământ, plângea ceara neaprinsă de lumina rugăciunii și plângea întunericul pe umerii mei. Am așteptat semnul și timpul și-a pus mâinile pe fruntea mea, ultimă binecuvântare înainte de furtuna dimineții. Când am deschis ochii ars era totul în jur și recea îmbrățișare cădea. Lumină mi-era luna și marea mi-era urmă pe care trebuia să merg. Călăuza mea a plecat acolo unde i s-a cerut să fie, dar amprenta ei a rămas în căușul palmei mele. Nu mă aștept ca ea să mai revină, cât timp lumină este înlăuntrul meu. Dar nu trebuie să uit nici o clipă că doar inima e cea care mă poate călăuzi în această lume, doar ea și cântecul ei îmi pot dărui libertatea de a arde cu focul iubirii ploaia urii. Înlăuntru-mi am găsit puterea de a merge mai departe și de a vindeca. Durerea mi-a răpus privirea spre înalt, însă doar astfel ochii mei s-au plecat spre rădăcina zidului strămoșesc și mi-am dat seama că farul ce călăuzește în furtună corăbiile sunt eu însămi și inima mea s-a arătat recunoscătoare...
