Frumuseţea unei femei nu stă în veşmintele pe care le poartă, nici in chipul ei, nici in realizările stilistului preferat. Frumuseţea unei femei stă în ochii ei. Am zărit în fuga unei zile de coşmar lacrimile unei colege şi nu am putut trece indiferentă. Nu-mi imaginam ce ar fi putut să determine femeia puternică pe care o cunoşteam de atât de mult timp să plângă. Am rugat-o să mă ierte că intervin şi că în cazul în care are nevoie de un umăr îi stau la dispoziţie. Greu, foarte greu mi-a destăinuit durerea ei. Neînţelegerile dintre ea şi soţul ei erau din ce în ce mai dese şi mai dureroase. Realizările ei profesionale îl determinau să o umilească în fiecare secundă din zi, iar reproşurile că nu ar fi o mamă tocmai bună o secau de energie. Bănuielile lui nu-i ofereau şansa să respire, iar tocmai lacrimile din ochii ei erau cele prin care i-am zărit inima.
Se săturase de cuşca în care se prefăcea că inspira libertate şi în care se prefăacea că trăieşte. Avea forţa de a-şi suporta bărbatul în căderile sale şi de a-i rămâne alături cu aceeaşi tărie. În fine, plângea pentru că acasă nu-şi permitea acest lux. I-am admirat forţa care-i permitea să continue când toate celelalte femei ar fi renunţat. Forţa de a avea grijă de familie în pofida oboselii. I-am admirat bucuria de a-şi iubi copilul cu o dragoste necondiţionată, chiar şi atunci când tatăl îi inocula ura împotriva ei. Am descoperit în ea o fiinţă deosebită şi i-am destăinuit că deşi nu voi întelege unii bărbaţi (nici ei nu înţeleg uneori femeile, nu?), cred că are umerii destul de puternici ca să poarte pe ei toată greutatea lumii. Şi am rugat-o să se gândească şi la ea. Alegerea a rămas a ei. Încercăm în timpul pe care îl avem la dispoziţie să ne întregim jumătatea, să devenim un întreg aşa cum eram la început de lume. Din păcate, am văzut de prea multe ori o jumătate de măr alături de o jumătate de prună şi nu mi-a plăcut. Sincer!
