Ea știa...

Clepsidra era spartă. Timpul se scurgea încet pe pământ. Nimeni și nimic nu-l mai putea opri. În curgerea lui ștergea vremuri, ștergea amintiri, ștergea culori... Viitorul avea să fie rescris și lumea avea să fie alta. Curând... Eșarfa ce-i acoperea privirea nu era pentru mâine, era pentru acum. Curată trebuia să rămână și EL a decis că trecerea era bine să fie făcută astfel. Toți ai ei știau, familia ei de stele o învăluia în mantia iubirii ei necontenit și seară de seară era purtată acolo unde doar ei îi era dat să poată ajunge. Spini ucigași îi numărau pașii, ultime clipe într-o lume ce nu știa că dispare. Veninul lor îl alerga prin trup, dar neodihna, neliniștea și calvarul erau pentru vindecare. Inorogul veghea din umbră pentru ea, știa că momentul când lacrima lui o va salva era aproape și, în tăcere, aștepta. Sufletul ei creștea neamestecându-se cu neghina, căci ce îi era luat cu forța se umplea la loc, așa a vrut cerul. Era harul primit la venire. Visul ei de demult era în adâncuri mai înalt ca oricând și aștepta ca ea să se deschidă. Lacrimi nu mai avea putere să lase să atingă pământul, știa că astfel l-ar răni. Așa că din iubire pentru albastrul lui îl mângâia, căci îi fusese menită vindecarea lui. Zilele nu mai încăpeau în locașul lor, apele își uitaseră demult matca, iar cerul știa că e rândul lui la viață. Valuri de foc urlau aproape de ea, ziduri cădeau, copacii își cereau drepturile, copiii își rosteau rostul, de șovăială nu mai putea să fie vorba de acum... Înțeleptul înger o călăuzea, dar nu putea să oprească fărâmele de vechi să se agățe de haina ei împiedicându-i înaintarea în această urgie. Cupola destinului se rupea la colțuri, iar liberă de veșminte era la fiecare pas prin spinii veninoși pe care îl făcea. Lespezi pline de sânge inorogul vedea cu imensă tristețe, dar venea curând și rostul lui. Așa că tăcea... Ea știa că atunci când va privi lumina fără de eșarfă, lumea avea să fie nou-născută, iar mâinile ei erau de trebuință. Cu toată răbdarea, bunătatea și înțelepciunea pe care le adunase înlăuntru țesea firul speranței. Nu ucisese, așa că poarta îi era deschisă. Nu a cerut mai nimic în afară de a fi ea însăși, așa că adevărul era lumina ei săpată în stâlpul ce ținea universul în echilibru. Și știa... știa că semințele pe care le aruncase odinioară din înalt, pe când era stea, îi vor reda viața. Le-a auzit încolțirea când clepsidra s-a spart. Și culorile ei așteptau ca ea să-și amintească de cântecul lor... vremea era trecută deja, ea deja știa....