Lanțuri

Muzica pământului

Cei ce au uitat demult de ce au venit aici nu mai pot să audă și nici să vadă. Încrustații fine are flautul îngeresc, dalbele minuni pe care îngerii le numesc suflete și care se străduiesc de mult prea mult timp să ajungă la lumină, uitând că ei înșiși sunt leac sacru. Durerea stelelor va deveni intensă căci nu se vor mai naște luceferi. Ei trebuie să redevină călăuze mai întâi. Cei care țin toiagul alb în mâinile lor pot deschide munții și pot să aducă ape dinlăuntru. Ei sunt călăuzele lumii de dincolo și de atât de aproape. Cei ce și-au uitat amurgul vor reuși să răsară o dată cu el. În ordinea în care orele se sting în candela iernii luna care sunt a luat locul unui fulger, trimis să aprindă piatra pe care sacrificiul meu a fost pecetluit în zori. Pe rugul unde altădată mi-au ars veșmintele de teamă că nimeni nu va mai fi bolnav pentru că-i vindecam pe toți am aruncat acum, după atâtea vieți, suferințele lor, dar și pe ale mele. Acolo, în acordul muzicii îngerilor ordinea s-a așezat în cuvinte. Sub cerul liber al pământului din noi ninge cu lumină. Nimic nu se mai amestecă de acum, căci visurile sunt curate, aidoma ultimilor pași ai zilei. Sunt pentru prima oară ghidul meu cel înțelept, îmi sunt pavăză și alb, îmi sunt pas regăsit și vorbă cumsecade, îmi sunt eu însămi călăuză pentru tine, cel ce porți toiagul alb în mâna dreaptă. Neștiutor nu-mi urmează izvorul, și-a ieșit și el din matcă de atât de multă nebunie și fărâme din Cetatea Albă  mi-a descoperit la trecerea mea. Știa că am intrat în pădure, simțea vibrația inimii mele la cea dintâi atingere a frunzei ce mă aștepta exact acolo unde am lăsat-o plecând. Au revenit la viață lespezile albe și așteptarea altarului a rodit iubire albă iar. Pecetea sacrificiului meu a smuls sufletele din necurăție și răul a fost vindecat. O muzică pe care cuvintele nu o vor putea descrie vreodată este și sufletul. Și el are corzile întinse uneori prea tare, de aceea au surzit oamenii și rătăcesc prin lume. Binecuvântarea sferelor vine o dată cu muzica pe care îngerii o dăruiesc pământului. Sufletul pământului este singura muzică pe care trebuie să o ascultăm în deplină armonie noi, toți. O dată ce ne atinge înlăuntrul, ne vom aminti și drumul nostru înapoi, cel atins de sunetele flautului de argint al Lui.

Purificare

Zăpada arde talpa cu care înaintez până la lacrimi, iar fire de scrum rămân în urma mea. Însă nu mi-e teamă de focul ei, căci eu însămi am menirea de a arde vindecând. Fiecare zi e plină de dureri din ce în ce mai mari și văd cum în jurul meu suflete pierd busola după care se ghidau până mai ieri. Simt cum mă sfâșie cristale de gheață și-aș vrea să mă simt împăcată cu mine, de aceea nu ripostez la nebunia celor ce nu știu pe ce lume trăiesc. Mă răscolește uneori un suflu de furie atât de tare că aș vrea să-i dăruiesc libertatea. Dar nu o fac pentru că sunt om, am fost și am rămas. Eu am această bucurie ce altora le lipsește. Mă simt curată, căci prin suferință m-am purificat.

Melodia Cerului

Îmi lepăd veșmintele în fiecare seară, o dată cu gândurile negre adunate, și cu palmele în sfântă rugăciune îndrăznesc să cer iertare. Mi-am lăsat gândurile în pace și astăzi ele nu mai rănesc pe nimeni și nimic. Am rănit cu durerea mea cerul, nu știam de abisala-i sensibilitate la suferința celor ce respiră sub el. Cad din cerul rănit fulgi imenși, pe care cândva îi știam după nume. Troiene amețitor de înalte se conturează la orizont și oamenii se pierd pe ei înșiși, după ce pierd și crezul pe care îl aveau rătăcit prin ființa lor cumva. Vârtejul iernii s-a spart de zidul fără glas al nesperanței. Ecouri stranii ale cerului sunt fulgii albi ce cad parcă luptând cu sabia pentru o nouă iarnă, dar e ultima și ei știu prea bine lucrul acesta, căci au adus infinitul pentru o perioadă din cerul plin de plumb.
Când am rănit cerul cu lacrimile mele, din rana lui au început să curgă fluturi de zăpadă acoperind întreaga lume. Ninge cu fulgi mari astăzi, iar căderea lor luminează pământul întreg în ciuda celor care cred că zăpada nu este tocmai potrivită. Dacă i-ar înțelege rostul altfel ar pulsa inima pământului. Dacă ar lăsa-o să fie ea însăși ar înțelege rostul vindecării. În ochii tuturor par o nebună, căci iubesc căderea masivă de zăpadă. Îmi place să mă tăvălesc prin hlamida albă, să-mi las brațele în calda ei îmbrățișare. Au amețit fulgii de cât am alergat împreună. Miroase a Lup Alb aproape de mine și mirosul acesta mi-a reamintit de gerul năprasnic pe care numai un singur Lup avea curajul să-l treacă. Știu că ai vegheat asupra mea, căci respirația ta s-a făcut simțită la vreme de restriște. Te rog, Lup Alb, dă-mi cheia cuvintelor magice pe care le știu de acasă! Rostindu-le voi fi din nou cea care a primit iubirea ta atunci. Voi fi și acum. Candela iubirii a rămas aprinsă, căci palmele-mi au ținut adăpost flăcării vii. Aripile-mi cresc încet ascultând melodia pe care o cântă Cerul, din ce în ce mai aproape de mine. Cadența ei dă un motiv florilor de gheață să se deschidă înflorind lumină. Curge tăcerea din munți și în pragul ceasurilor sfărâmate de pietrele pe care le-ai aruncat în urma noastră mâinile mi-au fost dezlegate a poezie. Pulsul unei lumi noi simt și pașii noștri au devenit liniște. Am păstrat bucata de noapte cu lună plină când am plecat împreună, am purtat-o multă vreme la încheietura mâinii. De acum a devenit lumină, iar mângâierea ta a dat putere florilor să se deschidă. Mi-ai arătat în plină iarnă care ne e drumul, l-am urmat împreună când am fost sfătuiți să plecăm, de chinul meu știam, de al tău la fel. Potop de vise au năvălit în plină noapte și pietrele din calea noastră au căzut ca să ne apere. Albul tău a rămas pe mâinile mele pentru totdeauna și prăpastia ce ne despărțea a fost acoperită. Nu mai sunt speriată de rana din cer, nici de zăpada ce continuă să cadă. Știai prea bine cine sunt și care e rostul meu. Eu abia învățam de ce și mai ales cum. De sus sunt privită cu grijă și știu că nu ți-e dat ca să greșești în calea ta. Cristale cu încrustații pure au sacre ritualuri în ele ca să putem reda pământului viața după ce potopul zăpezii va reface echilibrul. Dar e greu, e atât de greu să fie înțeles sensul purificării ce a început să aleagă sămânța roditoare de cea care nu are nici o șansă să dea viață în nici un viitor posibil. Dă-mi haina ta de gânduri negre, Lup Alb, și rugăciunea noastră va aduce iubirea pe pământ, așa cum ne-a fost scris! Îți voi dărui cheia Porții și vei împlini destinul de a lăsa să treacă prin ea veștile bune cu nume deja știute! Și ei vor veni, căci este scris, iar zăpada le-a călăuzit calea spre casă!

Șoapte

Șoaptele universului mi-au adus la urechi adevăruri pe care oamenii nu sunt pregătiți să le audă. Slovele scrise acolo unde pământenii nu pot citi sunt clare, ușor de descifrat de cei cărora le este dat. Oamenii și-au uitat de suflete şi se preocupă doar de pământul din care au fost creați, carcasa neputincioasă a trupului. Bătrânii timpului cunosc setea ce a cuprins deja pământul. E setea de sângele fraţilor, atât de mare că și luna plânge. Răniţi vor fi de soare cei ce nu cunosc lumina și lumea nu va fi contemplat încă ce vine peste ea. Apele vor fi tivite cu roșul de sânge și vechile drumuri se vor umple de cei care vor rătăci de la un suflet la altul. Cei uitaţi întregi vor lumina în mijlocul furtunii, iar ceața în care va intra pământul va da verdelui o șansă să redevină verde împădurind iar munții. Sufletele pure ce vor supraviețui vor fi puține la număr. Ele sunt spiritele luminii pe pământ, ce nu au plecat niciodată și doar au stat ascunse. Vechiul popor uitat de toți al Lupilor Albi va reveni să smulgă buruienile nebuniei. Ei îi vor conduce pe cei care au rămas fideli și atunci pământul va fi purificat. Am învățat să las lumina să curgă prin ființa-mi în clipa în care îndurând durerea sufletul a răspuns trecând de tot și toate. Abia când am crezut în mine cu adevărat am înțeles ce înseamnă curajul. M-am scuturat de lacrimi, m-am lepădat de minciunile voite sau nu, am aruncat tot ce simțeam că nu are legătură cu mine. Când mi-am acceptat schimbarea cerul mi-a dăruit puterea de a atinge stelele. Mi-am umplut potirul cu vinul sacru al luminii, foc viu. Purificat îmi este propriul pământ și înlăuntrul meu aidoma. Acolo unde eu și cu tine vom fi acasă, vatra va fi vie.

Lună plină acasă

Este lună plină iar. Prin ceaţa aspră a oglinzii alunecam încet cu mâna în căutarea celei ce am crezut că încă sunt. Un fir. De-un singur fir îmi atârna anotimpul. Zăream aripi, albe la culoare nimic de zis, dar de partea mea simţeam doar oboseala lor de prea puţin zbor. De partea mea zâmbetul era adormit, dincolo de poarta Luminii era învăluit în harul sfânt. Adevărul se citea în ochii mei şi până şi gura mea rostea cuvinte în forme ciudate, dar simplu de înţeles. Şi înţelegeam. Conturul meu era deplin divin aidoma celei dintâi veniri şi întrezăream şi scara cu douăsprezece trepte pe care întâiul pas îl făcusem trecând de poartă şi uitând de frică pentru totdeauna. Vibra chemarea ta de dincolo de ceaţa oglinzii şi ştiam deja de care parte vioara vieţii cânta, căci am acordat-o cu atât de multă vreme înainte amândoi.  Când ochii i-am închis m-am trezit din nou sub lumina lunii pline şi emoţia m-a copleşit. Eram iar în Poiana noastră, acolo unde am rostit legământul Lupilor Albi. Gheaţa de pe copaci aproape că ne orbea cu strălucirea ei. Am atins cu buzele pământul, suprem semn de recunoaştere, şi vechea iubire s-a trezit. Bătrânii din cercul pe care îl ştiam dintotdeauna îşi mângâiau bărbile albe cu răbdare şi zâmbeau înţelegător. Întârziasem. Ştiam de ce. Ştiau şi ei. Şi tu ştiai. Poiana ne îmbrăcase în haina-i călduroasă. Ne era bine. Iar. Ştiam că somnul nu mai avea putere asupra noastră de acum. Dantela albastră a nopţii mă înconjura cu delicata ei atingere şi chiar dacă respirau greu copacii sub zăpada ce căzuse de curând prezenţa noastră le alunga gândurile negre. Eram curaţi, eram limpezi, eram fără de datorii în faţa Marelui Preot şi pentru că am fost lăsată în grija ta, ai îngenuncheat, cu misiunea împlinită în faţa lui. Şi totuşi, se vedea încruntarea pe chipu-i. Am căutat adânc în sufletul şi ochii lui şi m-a durut îngrijorarea descoperită. Am păşit tremurând de bucuria revederii şi am căzut aproape imediat la pământ, copleşită. Sentimentele de tată au dominat şi m-a prins în braţele-i iubitoare ridicându-mă! Lacrimile lui s-au amestecat cu ale mele şi cutele din jurul buzelor lui îmi spuseră repede povestea durerii trecerii timpului în aşteptarea mea. Fiinţele pădurii nu mai aveau răbdare şi au intrat în cercul sfânt din mijlocul poienii, dornice să ne revadă pe amândoi. ne ştiam de atât de multă vreme...
Marele Preot lăsă razele lunii să şteargă lacrimile noastre şi zâmbetul lui îmi dădu de înţeles că dovada legământului împlinit eram eu. Cinstea, demnitatea, curajul şi generozitatea cu care a fost împlinit erau ale tale, iar Marele Preot ştia.

- Oamenii vor pleca des de acum, că ţi-ai ţinut legământul. Dar vor pleca pentru că este bine aşa să fie. În fiecare zi o dată, în fiecare săptămână mai mulţi. Vor arde temple, vor cădea cetăţi, vor adormi pentru totdeauna cei fără de credinţa luminii. Aţi ajuns acasă. Ce bucurie!, spuse Marele Preot, tatăl meu.

- Ai fost legată din vechime, fata mea, când nu am fost atent la tine. De cei văzuţi şi de cei nevăzuţi. Văluri ţi-au aruncat peste chip, nu m-ai recunoscut pentru o clipă atunci şi am plâns cumplit. A fost o cruntă suferinţă chinul tău îndelungat.

- Dar tu? De ce ai întârziat cu sabia ce ţi-am dat? se îndreptă spre tine Marele Preot.

- Alb Lup ce singur ai fost prea mult timp, de ce ai lăsat noroiul să acopere argintul sabiei de lumină? Ţi-a luat ceva să înţelegi că soarta vrea să tai ce legătură poartă numele! Dar ce zic? A trecut totul! Ai izbândit! Ridică-te şi liber fii din nou, căci liberi am redevenit şi noi!

Bătrânii au bătut de două ori din palme, în semn de aprobare, şi ţi-ai ridicat abia atunci fruntea din pământ. Obişnuit cu greutăţile, cu lipsurile şi durerile, emoţia bucuriei era copleşitoare pentru tine. Neobişnuit erai cu ea. Te-am luat încet de mână şi sub lumina lunii pline iarăşi pentru noi ne-am privit. Eram acasă. Eram acolo unde mergeam în vis mereu...

Pe ceaţa lăptoasă a oglinzii mâna mea aluneca încet. Ochii mei ne priveau şi adevărul era de acum aflat. Ştiam că nimeni şi nimic nu mai putea schimba sensul firului tors de soartă. E lună plină iar acasă. Şi e bine...

Vindecătorul

Aud pământul respirând sub mine în ritmul său şi călătoresc spre noapte gândind a lumină. Cea care eram nu o să se mai întoarcă niciodată, indiferent câte scuze voi găsi să redevin ce am fost. Nu trebuie decât să-mi las sufletul să se suprapună cu pământul şi cerul în acelaşi timp, să respir în ritmul lor şi să mă înalţ. Este o clipă perfectă care m-a ales cândva şi pe care nu o pot pierde, căci e doar a mea. 

Atunci, în acea clipă Vindecătorul mă va atinge şi va adormi pentru mine, ca să mă pot vindeca pentru eternitate, plus încă o clipă.

Când e gerul năprasnic şi viscolul stăpâneşte pământul, pe deasupra tuturor trece Vindecătorul. Cel ce-şi are sălaşul în Muntele ascuns așteaptă îngerii să ridice săbiile Luminii iarăși, pentru ca să poată umbla iarăși prin lume fără teamă. Adevărul a dispărut din lumea noastră înaintea purității, dar în același timp cu iubirea. Ca să salveze totul, El a dat putere Vindecătorului, a cărui blândețe face firele de iarbă să crească doar ca să fie atinse de mâinile lui. Din fire de lumină a fost adus pe lume. Răbdarea lui vindecă, luminează și întărește, curăţă răul, dă viaţă. Săgeţile dreptăţii, crescute din razele soarelui, i-au fost date lui spre păstrare, ca fiinţă singuratică, ce cunoaşte bine râurile învolburate ale pământului. Nu se arată orişicui, ci numai celor ce semnul luminii îl poartă, şi din când în când adoarme lângă copii şi le alungă visele urâte. Adoarme pentru o vreme lângă ei şi apoi dispare, înainte ca oamenii mari să-l vadă. Vindecătorul are puterea de a îndepărta otrava şi ştie cu precizie ce este pur şi ce nu. Înţelepciunea sa este avertisment pentru oameni. Vindecătorul este foarte puternic, trăieşte singur, iar apariţia sa e întotdeauna un semn bun. Vindecătorul apare la momentul potrivit, când bunătatea iese la lumină din arca numită om. 
În simfonia celui mai năprasnic viscol am adormit. Am deschis ochii şi l-am văzut lângă mine, săgeţile străluceau aproape, iar mâna i se odihnea pe pântecul meu. Un gust de rădăcini dulci purtau buzele mele şi am înţeles că am fost purificată de prezenţa lui. Ştiam că puterile lui mi-au atins sufletul şi că la rândul meu pot vindeca. Era simplu. Tot ce îndurasem până acum era doar lecţia pe care o învăţasem de exact atâtea ori ca să pot trece testul final. Toate rănile, toate lacrimile erau necesare. Din tot ce a însemnat greutate n-a mai rămas nimic decât semnul luminii, pe care îl purtam de-o viaţă. Am întins cu blândeţe mâna şi în aceeaşi clipă a deschis şi el ochii. Atunci adevărul s-a reîntors în lume, dar iubirea apăruse înaintea lui. Vindecătorul mi-a dăruit o pană de argint şi mi-a spus că de acum voi pluti pe apele ce începuseră deja să vină, deci arca mea era în siguranţă. Iubirea vindecase totul, aşa cum era scris de îngeri în Cartea Albă din ceruri. Vindecătorul îşi împlinise rostul, dar ştiam că va rămâne aproape de mine. Se va întoarce după ce va fi vindecat puţinele sufletece respirau în ritmul pământului, în ritmul cerului. În ritmul lor...

Ultima iarnă

La capătul drumului alb se lovesc de linişte cei ce dezordinea au cunoscut de-a lungul vieţii. În locul unde focul alb încălzeşte inimi se luminează a iubire. 

Aici e tărâmul Lupului Alb, al celui ce dispare când aştepţi să urle şi apare când este iubit îndeajuns să apere ce i-a fost dat în seamă.
Puterea lui stă în cuvintele sfinte primite în dar de la strămoşii săi, iar generozitatea îi e întrecută numai de curaj. Rănile nu i se mai văd sub blana albă şi pentru cei ce nu ştiu să-şi folosească ochii urmele sale rămân invizibile. Bătălia ce a început în urmă cu mult prea multă vreme continuă astăzi, acum. Crâncen luptă Lupul Alb cu trădătorii neamului său, nemilos, dar drept atunci când i se cere. Armura Lupului Alb este fără de pată, e invincibilă şi pe el nici un vânător nu-l poate atinge cu armele sale. Soarele e de partea cealaltă a iernii, căci e ultima bătălie pentru ca pământul să redevină liber. Vom rămâne albi! E misiunea lui sfântă şi nimeni nu-l poate întoarce din drum. 
Vom fi luminaţi de iubire! Dat i-a fost fetei Marelui Preot să albească firele din care se ţese lumina ce va îmbrăca pământul. Scris i-a fost să apere iubirea de cei fără de ea. Cât se îngrijea să ţeasă auzea urletul de durere al Lupului Alb , iar luna o mângâia şoptindu-i că veni-va clipa reîntoarcerii. Singurătatea lui o îndurera, iar blândeţea ei îl aducea mereu acasă în visele de fiecare seară. Se cerne din ceruri lumină prin pânza iubirii de oameni. Se cerne prin sita iubirii albul de negru, grâul de neghină şi ce rămâne de corbii cei de întuneric va fi luat spre tărâmuri pe care nimeni nu le-a văzut vreodată. În arca libertăţii fi-vor urcaţi cei ce nu au nevoie de hrană, cei ce nu au nevoie de apă şi cei cărora lumina adevărului le curge prin vene. Puterea ei stă în răbdare, în blânda atingere cu care a fost înzestrată să vindece tăietura sabiei Lupului Alb. Ce taie el, vindecă ea şi niciodată invers. E ultima iarnă. E ultimul pas spre calea demult slefuită în munte. E necesara triere, e adevărata înălţare şi e unica  şansă. Zborul...

Venirea

Mi-am  rănit destul tălpile în drumul meu prin viață. Am tocit nenumărate pene albe de câte ori am scris. Am adunat căzute stele în nopțile fără de lună și am strâns din dinți când în cioturi de copaci loviți de viscol m-am tăiat. Dar am reuşit să ating într-o zi cerurile cu răsuflarea tăiată, am luat o gură de proaspătă libertate și am cuprins infinitul alb în sufletul meu pentru totdeauna. Acolo, Acasă, mi s-a spus că vin iar pe lume Îngeri, iar Stele nu mai cad. Cel care va veni te-a ținut în brațe cândva, Lup Alb. Are câteva stele pe umăr, supremă recunoaștere. Îți amintești atingerea lui? Eu da. Puțini înțeleg ceea ce trebuie din ce le este dat să înțeleagă. Puțini văd lumina iubirii, așa cum este ea în realitate, căci nu tuturor le este dat să o cunoască. Aproape de întinderea albului, care de astăzi e mai nesfârșit ca oricând, am lăsat zâmbetul să mă cunoască după atât de multe zile. Când regăsești zâmbetul ai putere. Albul a păstrat pentru el iubirea pe care nici o limbă de pe pământ nu o poate cuprinde în cuvinte. Imaculate valuri înghețate sunt nu pentru că e iarnă, ci pentru că e clipa în care pământul îl așteaptă. S-au rătăcit nenumărate duhuri pe cărarea valurilor înghețate, însă numai îngerul ce vine poate păși peste ea. Aripile lui nu sunt grele, sunt din lumină strălucitoare. Atunci când se va naște îngerul, de sus va ninge cu pene de argint nimeni nu va mai plânge în ceruri. Și nici pe pământ.