Lună plină acasă

Este lună plină iar. Prin ceaţa aspră a oglinzii alunecam încet cu mâna în căutarea celei ce am crezut că încă sunt. Un fir. De-un singur fir îmi atârna anotimpul. Zăream aripi, albe la culoare nimic de zis, dar de partea mea simţeam doar oboseala lor de prea puţin zbor. De partea mea zâmbetul era adormit, dincolo de poarta Luminii era învăluit în harul sfânt. Adevărul se citea în ochii mei şi până şi gura mea rostea cuvinte în forme ciudate, dar simplu de înţeles. Şi înţelegeam. Conturul meu era deplin divin aidoma celei dintâi veniri şi întrezăream şi scara cu douăsprezece trepte pe care întâiul pas îl făcusem trecând de poartă şi uitând de frică pentru totdeauna. Vibra chemarea ta de dincolo de ceaţa oglinzii şi ştiam deja de care parte vioara vieţii cânta, căci am acordat-o cu atât de multă vreme înainte amândoi.  Când ochii i-am închis m-am trezit din nou sub lumina lunii pline şi emoţia m-a copleşit. Eram iar în Poiana noastră, acolo unde am rostit legământul Lupilor Albi. Gheaţa de pe copaci aproape că ne orbea cu strălucirea ei. Am atins cu buzele pământul, suprem semn de recunoaştere, şi vechea iubire s-a trezit. Bătrânii din cercul pe care îl ştiam dintotdeauna îşi mângâiau bărbile albe cu răbdare şi zâmbeau înţelegător. Întârziasem. Ştiam de ce. Ştiau şi ei. Şi tu ştiai. Poiana ne îmbrăcase în haina-i călduroasă. Ne era bine. Iar. Ştiam că somnul nu mai avea putere asupra noastră de acum. Dantela albastră a nopţii mă înconjura cu delicata ei atingere şi chiar dacă respirau greu copacii sub zăpada ce căzuse de curând prezenţa noastră le alunga gândurile negre. Eram curaţi, eram limpezi, eram fără de datorii în faţa Marelui Preot şi pentru că am fost lăsată în grija ta, ai îngenuncheat, cu misiunea împlinită în faţa lui. Şi totuşi, se vedea încruntarea pe chipu-i. Am căutat adânc în sufletul şi ochii lui şi m-a durut îngrijorarea descoperită. Am păşit tremurând de bucuria revederii şi am căzut aproape imediat la pământ, copleşită. Sentimentele de tată au dominat şi m-a prins în braţele-i iubitoare ridicându-mă! Lacrimile lui s-au amestecat cu ale mele şi cutele din jurul buzelor lui îmi spuseră repede povestea durerii trecerii timpului în aşteptarea mea. Fiinţele pădurii nu mai aveau răbdare şi au intrat în cercul sfânt din mijlocul poienii, dornice să ne revadă pe amândoi. ne ştiam de atât de multă vreme...
Marele Preot lăsă razele lunii să şteargă lacrimile noastre şi zâmbetul lui îmi dădu de înţeles că dovada legământului împlinit eram eu. Cinstea, demnitatea, curajul şi generozitatea cu care a fost împlinit erau ale tale, iar Marele Preot ştia.

- Oamenii vor pleca des de acum, că ţi-ai ţinut legământul. Dar vor pleca pentru că este bine aşa să fie. În fiecare zi o dată, în fiecare săptămână mai mulţi. Vor arde temple, vor cădea cetăţi, vor adormi pentru totdeauna cei fără de credinţa luminii. Aţi ajuns acasă. Ce bucurie!, spuse Marele Preot, tatăl meu.

- Ai fost legată din vechime, fata mea, când nu am fost atent la tine. De cei văzuţi şi de cei nevăzuţi. Văluri ţi-au aruncat peste chip, nu m-ai recunoscut pentru o clipă atunci şi am plâns cumplit. A fost o cruntă suferinţă chinul tău îndelungat.

- Dar tu? De ce ai întârziat cu sabia ce ţi-am dat? se îndreptă spre tine Marele Preot.

- Alb Lup ce singur ai fost prea mult timp, de ce ai lăsat noroiul să acopere argintul sabiei de lumină? Ţi-a luat ceva să înţelegi că soarta vrea să tai ce legătură poartă numele! Dar ce zic? A trecut totul! Ai izbândit! Ridică-te şi liber fii din nou, căci liberi am redevenit şi noi!

Bătrânii au bătut de două ori din palme, în semn de aprobare, şi ţi-ai ridicat abia atunci fruntea din pământ. Obişnuit cu greutăţile, cu lipsurile şi durerile, emoţia bucuriei era copleşitoare pentru tine. Neobişnuit erai cu ea. Te-am luat încet de mână şi sub lumina lunii pline iarăşi pentru noi ne-am privit. Eram acasă. Eram acolo unde mergeam în vis mereu...

Pe ceaţa lăptoasă a oglinzii mâna mea aluneca încet. Ochii mei ne priveau şi adevărul era de acum aflat. Ştiam că nimeni şi nimic nu mai putea schimba sensul firului tors de soartă. E lună plină iar acasă. Şi e bine...