Melodia Cerului

Îmi lepăd veșmintele în fiecare seară, o dată cu gândurile negre adunate, și cu palmele în sfântă rugăciune îndrăznesc să cer iertare. Mi-am lăsat gândurile în pace și astăzi ele nu mai rănesc pe nimeni și nimic. Am rănit cu durerea mea cerul, nu știam de abisala-i sensibilitate la suferința celor ce respiră sub el. Cad din cerul rănit fulgi imenși, pe care cândva îi știam după nume. Troiene amețitor de înalte se conturează la orizont și oamenii se pierd pe ei înșiși, după ce pierd și crezul pe care îl aveau rătăcit prin ființa lor cumva. Vârtejul iernii s-a spart de zidul fără glas al nesperanței. Ecouri stranii ale cerului sunt fulgii albi ce cad parcă luptând cu sabia pentru o nouă iarnă, dar e ultima și ei știu prea bine lucrul acesta, căci au adus infinitul pentru o perioadă din cerul plin de plumb.
Când am rănit cerul cu lacrimile mele, din rana lui au început să curgă fluturi de zăpadă acoperind întreaga lume. Ninge cu fulgi mari astăzi, iar căderea lor luminează pământul întreg în ciuda celor care cred că zăpada nu este tocmai potrivită. Dacă i-ar înțelege rostul altfel ar pulsa inima pământului. Dacă ar lăsa-o să fie ea însăși ar înțelege rostul vindecării. În ochii tuturor par o nebună, căci iubesc căderea masivă de zăpadă. Îmi place să mă tăvălesc prin hlamida albă, să-mi las brațele în calda ei îmbrățișare. Au amețit fulgii de cât am alergat împreună. Miroase a Lup Alb aproape de mine și mirosul acesta mi-a reamintit de gerul năprasnic pe care numai un singur Lup avea curajul să-l treacă. Știu că ai vegheat asupra mea, căci respirația ta s-a făcut simțită la vreme de restriște. Te rog, Lup Alb, dă-mi cheia cuvintelor magice pe care le știu de acasă! Rostindu-le voi fi din nou cea care a primit iubirea ta atunci. Voi fi și acum. Candela iubirii a rămas aprinsă, căci palmele-mi au ținut adăpost flăcării vii. Aripile-mi cresc încet ascultând melodia pe care o cântă Cerul, din ce în ce mai aproape de mine. Cadența ei dă un motiv florilor de gheață să se deschidă înflorind lumină. Curge tăcerea din munți și în pragul ceasurilor sfărâmate de pietrele pe care le-ai aruncat în urma noastră mâinile mi-au fost dezlegate a poezie. Pulsul unei lumi noi simt și pașii noștri au devenit liniște. Am păstrat bucata de noapte cu lună plină când am plecat împreună, am purtat-o multă vreme la încheietura mâinii. De acum a devenit lumină, iar mângâierea ta a dat putere florilor să se deschidă. Mi-ai arătat în plină iarnă care ne e drumul, l-am urmat împreună când am fost sfătuiți să plecăm, de chinul meu știam, de al tău la fel. Potop de vise au năvălit în plină noapte și pietrele din calea noastră au căzut ca să ne apere. Albul tău a rămas pe mâinile mele pentru totdeauna și prăpastia ce ne despărțea a fost acoperită. Nu mai sunt speriată de rana din cer, nici de zăpada ce continuă să cadă. Știai prea bine cine sunt și care e rostul meu. Eu abia învățam de ce și mai ales cum. De sus sunt privită cu grijă și știu că nu ți-e dat ca să greșești în calea ta. Cristale cu încrustații pure au sacre ritualuri în ele ca să putem reda pământului viața după ce potopul zăpezii va reface echilibrul. Dar e greu, e atât de greu să fie înțeles sensul purificării ce a început să aleagă sămânța roditoare de cea care nu are nici o șansă să dea viață în nici un viitor posibil. Dă-mi haina ta de gânduri negre, Lup Alb, și rugăciunea noastră va aduce iubirea pe pământ, așa cum ne-a fost scris! Îți voi dărui cheia Porții și vei împlini destinul de a lăsa să treacă prin ea veștile bune cu nume deja știute! Și ei vor veni, căci este scris, iar zăpada le-a călăuzit calea spre casă!