Vindecătorul

Aud pământul respirând sub mine în ritmul său şi călătoresc spre noapte gândind a lumină. Cea care eram nu o să se mai întoarcă niciodată, indiferent câte scuze voi găsi să redevin ce am fost. Nu trebuie decât să-mi las sufletul să se suprapună cu pământul şi cerul în acelaşi timp, să respir în ritmul lor şi să mă înalţ. Este o clipă perfectă care m-a ales cândva şi pe care nu o pot pierde, căci e doar a mea. 

Atunci, în acea clipă Vindecătorul mă va atinge şi va adormi pentru mine, ca să mă pot vindeca pentru eternitate, plus încă o clipă.

Când e gerul năprasnic şi viscolul stăpâneşte pământul, pe deasupra tuturor trece Vindecătorul. Cel ce-şi are sălaşul în Muntele ascuns așteaptă îngerii să ridice săbiile Luminii iarăși, pentru ca să poată umbla iarăși prin lume fără teamă. Adevărul a dispărut din lumea noastră înaintea purității, dar în același timp cu iubirea. Ca să salveze totul, El a dat putere Vindecătorului, a cărui blândețe face firele de iarbă să crească doar ca să fie atinse de mâinile lui. Din fire de lumină a fost adus pe lume. Răbdarea lui vindecă, luminează și întărește, curăţă răul, dă viaţă. Săgeţile dreptăţii, crescute din razele soarelui, i-au fost date lui spre păstrare, ca fiinţă singuratică, ce cunoaşte bine râurile învolburate ale pământului. Nu se arată orişicui, ci numai celor ce semnul luminii îl poartă, şi din când în când adoarme lângă copii şi le alungă visele urâte. Adoarme pentru o vreme lângă ei şi apoi dispare, înainte ca oamenii mari să-l vadă. Vindecătorul are puterea de a îndepărta otrava şi ştie cu precizie ce este pur şi ce nu. Înţelepciunea sa este avertisment pentru oameni. Vindecătorul este foarte puternic, trăieşte singur, iar apariţia sa e întotdeauna un semn bun. Vindecătorul apare la momentul potrivit, când bunătatea iese la lumină din arca numită om. 
În simfonia celui mai năprasnic viscol am adormit. Am deschis ochii şi l-am văzut lângă mine, săgeţile străluceau aproape, iar mâna i se odihnea pe pântecul meu. Un gust de rădăcini dulci purtau buzele mele şi am înţeles că am fost purificată de prezenţa lui. Ştiam că puterile lui mi-au atins sufletul şi că la rândul meu pot vindeca. Era simplu. Tot ce îndurasem până acum era doar lecţia pe care o învăţasem de exact atâtea ori ca să pot trece testul final. Toate rănile, toate lacrimile erau necesare. Din tot ce a însemnat greutate n-a mai rămas nimic decât semnul luminii, pe care îl purtam de-o viaţă. Am întins cu blândeţe mâna şi în aceeaşi clipă a deschis şi el ochii. Atunci adevărul s-a reîntors în lume, dar iubirea apăruse înaintea lui. Vindecătorul mi-a dăruit o pană de argint şi mi-a spus că de acum voi pluti pe apele ce începuseră deja să vină, deci arca mea era în siguranţă. Iubirea vindecase totul, aşa cum era scris de îngeri în Cartea Albă din ceruri. Vindecătorul îşi împlinise rostul, dar ştiam că va rămâne aproape de mine. Se va întoarce după ce va fi vindecat puţinele sufletece respirau în ritmul pământului, în ritmul cerului. În ritmul lor...