Venirea

Mi-am  rănit destul tălpile în drumul meu prin viață. Am tocit nenumărate pene albe de câte ori am scris. Am adunat căzute stele în nopțile fără de lună și am strâns din dinți când în cioturi de copaci loviți de viscol m-am tăiat. Dar am reuşit să ating într-o zi cerurile cu răsuflarea tăiată, am luat o gură de proaspătă libertate și am cuprins infinitul alb în sufletul meu pentru totdeauna. Acolo, Acasă, mi s-a spus că vin iar pe lume Îngeri, iar Stele nu mai cad. Cel care va veni te-a ținut în brațe cândva, Lup Alb. Are câteva stele pe umăr, supremă recunoaștere. Îți amintești atingerea lui? Eu da. Puțini înțeleg ceea ce trebuie din ce le este dat să înțeleagă. Puțini văd lumina iubirii, așa cum este ea în realitate, căci nu tuturor le este dat să o cunoască. Aproape de întinderea albului, care de astăzi e mai nesfârșit ca oricând, am lăsat zâmbetul să mă cunoască după atât de multe zile. Când regăsești zâmbetul ai putere. Albul a păstrat pentru el iubirea pe care nici o limbă de pe pământ nu o poate cuprinde în cuvinte. Imaculate valuri înghețate sunt nu pentru că e iarnă, ci pentru că e clipa în care pământul îl așteaptă. S-au rătăcit nenumărate duhuri pe cărarea valurilor înghețate, însă numai îngerul ce vine poate păși peste ea. Aripile lui nu sunt grele, sunt din lumină strălucitoare. Atunci când se va naște îngerul, de sus va ninge cu pene de argint nimeni nu va mai plânge în ceruri. Și nici pe pământ.