Zăpada arde talpa cu care înaintez până la lacrimi, iar fire de scrum rămân în urma mea. Însă nu mi-e teamă de focul ei, căci eu însămi am menirea de a arde vindecând. Fiecare zi e plină de dureri din ce în ce mai mari și văd cum în jurul meu suflete pierd busola după care se ghidau până mai ieri. Simt cum mă sfâșie cristale de gheață și-aș vrea să mă simt împăcată cu mine, de aceea nu ripostez la nebunia celor ce nu știu pe ce lume trăiesc. Mă răscolește uneori un suflu de furie atât de tare că aș vrea să-i dăruiesc libertatea. Dar nu o fac pentru că sunt om, am fost și am rămas. Eu am această bucurie ce altora le lipsește. Mă simt curată, căci prin suferință m-am purificat.
