Lume în schimbare

E focul aprins pe cel mai înalt dintre munți și poveștile lui îndeamnă la începuturi.
E ceasul la care scânteile dansează nestingherite și nimeni nu mai știe dacă stelele sunt sus și scânteile jos, sau de fapt e invers.
E ceasul schimbării, al pasului măsurat de credința noastră, al rădăcinii tăiate, sărutul încărcat de iubire al cerului pe buzele pământului.

E timpul când rănile din palme se cos cu lumină, e anotimpul sfințeniei, al respirației prin rugăciune, al gândului nemăsurat cu răutate și al binecuvântării pe care doar inima ta ți-o poate acorda.  De unde sunt văd bine focul înălțimilor,  din locul în care Copacul vieții mă sprijină nici o scânteie nu scapă ochilor mei. Veghez ca povestea focului să fie spusă, ca vânătorii să nu arunce plasa lor peste iubirea cu care stelele iau locul scânteilor. S-au născut oameni pe pământ, de acum se vor naște stele. Luminează cerul cu trecerea lor stelele, de acum oamenii o vor face. Cântecul pe care îl cânt focului e auzit până departe. Călăuza de altădată așteaptă ca pașii să-i fie rechemați pe cale. Verde-albastra cărare cunoscută atunci când cuvântul s-a lăsat adus pe lume, neprihănitul drum al pâinii din care oamenilor li s-a dat să-și potolească foamea. Umbrele așteaptă cu răbdare, timpul pare că ține cu ele, dar nu e căldură, nici  răcoare, e doar o părere, e doar un pe dinafară fără de dinăuntru, e doar imagine fără de miez. De aceea tălpile mele s-au lepădat de moarte, de aceea palmele mele se apleacă să mângâie cerul, de aceea fruntea mea a crezut ca atinge pământul a umilință și durere, dar când am deschis ochii am văzut lumina unui cer mai senin ca oricând. De unde era să cunosc înțelesul gândurilor ce se topeau uneori în lacrimile mele și cum să fi știut adevărul când pietrele cu care am fost alungată erau temelia casei mele? Și respir aerul libertății pentru prima dată de când mi-am acceptat menirea. Și zbor pentru prima dată de când grâul vieții a încolțit în sufletul meu. Ce complicat spun unii! Ce simplu, spun alții!  Ce aripi mi-am câștigat pierzând tot sângele până la apă... Ce e deasupra este la fel cu ceea ce este dedesubt, iar ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra. Doar astfel întregul poate fi întreg...

E vremea îngerilor

Copac am fost cândva şi, dacă vrei să vezi cam câţi ani am, ar trebui să-mi tai cu ferăstrăul trunchiu-mi. Deşi, mă gândesc că ar fi mai simplu să priveşti spre rădăcinile mele. Se întind până departe, dincolo de stele, dincolo de cerurile ce şi îngerilor li se par înalte. Cercurile mele au rămas întregi, nu există viori născute din mine, nu există nici case, nici drumuri, nici cruci din trunchiul meu pe acest pământ şi n-am dat lemne pentru foc nicicând. Da, am rămas fără de ramuri pe timp de furtună, am plâns după frunzele-mi arse de soare, căci lumina prea tare, iar cenuşa lor o păstrez în adâncuri, pentru renaştere. Da, chipul meu a fost atins de vânturi cumplite, rănit de gheţuri şi uneori, doar uneori mângâiat de ploaie. Am stat mult timp cu fruntea în ceaţă, fără să zăresc seninul, mi-am prins gândurile în coroană ca să luminez drumul spre casă al păsărilor ce-şi încropiseră cămin în mijlocul meu şi când rănile dureau prea tare am trasat cu tăişul sabiei primite în dar de Sus rigolă pentru lacrimi. Am şovăit, am râs, am rostit adevăruri, m-am minţit destul de des, am iubit, am călăuzit, am sperat la vremuri mai bune şi am visat. Da, m-am văzut în alb, pagini albe închise într-o ladă de zestre, acel alb pus deoparte pentru zile negre. Copac am fost odinioară, când plumb cădea peste lume. Copac am fost când florile de câmp se prindeau în hora iubirii şi uneori petalele lor mă acopereau, să-mi fie iarna cald. Copac, sămânţă de stea cu aripi de înger, încremenit în veghea lui adâncă din iubire, din pură iubire. Şi cred că nu trebuie să încerc să te conving de muritoarea-mi formă. Se vede clar. Şi luna îmi citeşte în palme în fiecare noapte, trezindu-mă. M-am născut nobil, fără datorii, semeţ, blând şi cuminte, deşi trecut-au secole peste mine mi-e mersul tânăr şi înţelept. Nu mă justific pentru ridurile din jurul buzelor, e pentru că am tăcut prea mult, dar ce ştii tu despre tăcere? Şi cred că ochii mei sunt cel mai simplu mod de a înţelege copacul care sunt. Căci am verde prin vene şi albastru la tâmple şi se răsfiră astăzi, chiar acum ceaţa ce mă ţinea prizonier... Şi aud cum cresc aripile-mi pentru războiul care vine, mustind credinţă-n rădăcinile-mi niciodată atinse de veninul şerpilor ce au încercat să se ascundă în iarba ce-mi era atât de aproape de sân. Nechează libertatea echilibrând universul şi tămâie ard să curăţ calea pentru îngeri, căci e vremea lor... Şi este vremea mea.

Suflete în cădere liberă

Frumuseţea unei femei nu stă în veşmintele pe care le poartă, nici in chipul ei, nici in realizările stilistului preferat. Frumuseţea unei femei stă în ochii ei. 
Am zărit în fuga unei zile de coşmar lacrimile unei colege şi nu am putut trece indiferentă. Nu-mi imaginam ce ar fi putut să determine femeia puternică pe care o cunoşteam de atât de mult timp să plângă. Am rugat-o să mă ierte că intervin şi că în cazul în care are nevoie de un umăr îi stau la dispoziţie. Greu, foarte greu mi-a destăinuit durerea ei. Neînţelegerile dintre ea şi soţul ei erau din ce în ce mai dese şi mai dureroase. Realizările ei profesionale îl determinau să o umilească în fiecare secundă din zi, iar reproşurile că nu ar fi o mamă tocmai bună o secau de energie. Bănuielile lui nu-i ofereau şansa să respire, iar tocmai lacrimile din ochii ei erau cele prin care i-am zărit inima.
Se săturase de cuşca în care se prefăcea că inspira libertate şi în care se prefăacea că trăieşte. Avea forţa de a-şi suporta bărbatul în căderile sale şi de a-i rămâne alături cu aceeaşi tărie. În fine, plângea pentru că acasă nu-şi permitea acest lux. I-am admirat forţa care-i permitea să continue când toate celelalte femei ar fi renunţat. Forţa de a avea grijă de familie în pofida oboselii. I-am admirat bucuria de a-şi iubi copilul cu o dragoste necondiţionată, chiar şi atunci când tatăl îi inocula ura împotriva ei. Am descoperit în ea o fiinţă deosebită şi i-am destăinuit că deşi nu voi întelege unii bărbaţi (nici ei nu înţeleg uneori femeile, nu?), cred că are umerii destul de puternici ca să poarte pe ei toată greutatea lumii. Şi am rugat-o să se gândească şi la ea. Alegerea a rămas a ei. Încercăm în timpul pe care îl avem la dispoziţie să ne întregim jumătatea, să devenim un întreg aşa cum eram la început de lume. Din păcate, am văzut de prea multe ori o jumătate de măr alături de o jumătate de prună şi nu mi-a plăcut. Sincer!

Ea știa...

Clepsidra era spartă. Timpul se scurgea încet pe pământ. Nimeni și nimic nu-l mai putea opri. În curgerea lui ștergea vremuri, ștergea amintiri, ștergea culori... Viitorul avea să fie rescris și lumea avea să fie alta. Curând... Eșarfa ce-i acoperea privirea nu era pentru mâine, era pentru acum. Curată trebuia să rămână și EL a decis că trecerea era bine să fie făcută astfel. Toți ai ei știau, familia ei de stele o învăluia în mantia iubirii ei necontenit și seară de seară era purtată acolo unde doar ei îi era dat să poată ajunge. Spini ucigași îi numărau pașii, ultime clipe într-o lume ce nu știa că dispare. Veninul lor îl alerga prin trup, dar neodihna, neliniștea și calvarul erau pentru vindecare. Inorogul veghea din umbră pentru ea, știa că momentul când lacrima lui o va salva era aproape și, în tăcere, aștepta. Sufletul ei creștea neamestecându-se cu neghina, căci ce îi era luat cu forța se umplea la loc, așa a vrut cerul. Era harul primit la venire. Visul ei de demult era în adâncuri mai înalt ca oricând și aștepta ca ea să se deschidă. Lacrimi nu mai avea putere să lase să atingă pământul, știa că astfel l-ar răni. Așa că din iubire pentru albastrul lui îl mângâia, căci îi fusese menită vindecarea lui. Zilele nu mai încăpeau în locașul lor, apele își uitaseră demult matca, iar cerul știa că e rândul lui la viață. Valuri de foc urlau aproape de ea, ziduri cădeau, copacii își cereau drepturile, copiii își rosteau rostul, de șovăială nu mai putea să fie vorba de acum... Înțeleptul înger o călăuzea, dar nu putea să oprească fărâmele de vechi să se agățe de haina ei împiedicându-i înaintarea în această urgie. Cupola destinului se rupea la colțuri, iar liberă de veșminte era la fiecare pas prin spinii veninoși pe care îl făcea. Lespezi pline de sânge inorogul vedea cu imensă tristețe, dar venea curând și rostul lui. Așa că tăcea... Ea știa că atunci când va privi lumina fără de eșarfă, lumea avea să fie nou-născută, iar mâinile ei erau de trebuință. Cu toată răbdarea, bunătatea și înțelepciunea pe care le adunase înlăuntru țesea firul speranței. Nu ucisese, așa că poarta îi era deschisă. Nu a cerut mai nimic în afară de a fi ea însăși, așa că adevărul era lumina ei săpată în stâlpul ce ținea universul în echilibru. Și știa... știa că semințele pe care le aruncase odinioară din înalt, pe când era stea, îi vor reda viața. Le-a auzit încolțirea când clepsidra s-a spart. Și culorile ei așteptau ca ea să-și amintească de cântecul lor... vremea era trecută deja, ea deja știa....

Farul călăuzitor

De atât de multe ori mi-aș fi dorit ca vocea-mi să iasă la lumină și toate furtunile prin care sufletul meu a trecut să se liniștească o dată pentru totdeauna. M-am simțit de mult prea multe ori înecată de valurile prea înalte, inutilă zbatere a mării dinlăuntru. În tot acest impas în care am intrat de bunăvoie luminând, ceva uimitor mă ruga să răzbat la suprafață, îmi dădea dreptul la respirație. Lovitură după lovitură rupea din carnea mea fâșii, mâinile mele nu reușeau să atingă cerul, în semn de îmbrățișare și, totuși... Ceva uimitor, nedeslușit și atât de departe mă îndreptățea să sper că voi rămâne în picioare la fiecare nou val. Cărămizile temeliei mele plângeau sub pașii ce pierderea prin lume și-o doresc. Plângea toiagul căruia cântecul nașterii i-a dăruit notele pentru eternitate. Plângea înaltul căci genunchii au răni adânci, plângea ruptura dintre văzduh și pământ, plângea ceara neaprinsă de lumina rugăciunii și plângea întunericul pe umerii mei. Am așteptat semnul și timpul și-a pus mâinile pe fruntea mea, ultimă binecuvântare înainte de furtuna dimineții. Când am deschis ochii ars era totul în jur și recea îmbrățișare cădea. Lumină mi-era luna și marea mi-era urmă pe care trebuia să merg. Călăuza mea a plecat acolo unde i s-a cerut să fie, dar amprenta ei a rămas în căușul palmei mele. Nu mă aștept ca ea să mai revină, cât timp lumină este înlăuntrul meu. Dar nu trebuie să uit nici o clipă că doar inima e cea care mă poate călăuzi în această lume, doar ea și cântecul ei îmi pot dărui libertatea de a arde cu focul iubirii ploaia urii. Înlăuntru-mi am găsit puterea de a merge mai departe și de a vindeca. Durerea mi-a răpus privirea spre înalt, însă doar astfel ochii mei s-au plecat spre rădăcina zidului strămoșesc și mi-am dat seama că farul ce călăuzește în furtună corăbiile sunt eu însămi și inima mea s-a arătat recunoscătoare...

Deslușiri

Nu de puţine ori îngerii mei și-au ars aripile pentru mine, trecând prin lupte crunte. Umerii mei au simțit tăișul sabiei demonului flăcării ce-și făcea de cap în albul penelor de îngeri. Am cerut dezlegare Cerului în lumina pașilor mei, călăuzită fiind de vocea Celui ce m-a trimis aici să învăț. Am deslușit atâtea nuanțe ale urii, căci tot visând cu ochii deschiși pluteam, iar tălpile mele nu atingeau mereu pământul. Așa că pământul a simțit gustul gurii mele, iar cuvintele mi-au împroșcat cu cerneală cerul dinlăuntru. În oglinda lacului de lacrimi, plânse de-a lungul unei vieți, m-am privit când luna a aruncat sâmburele ei de adevăr în locul unde nu toți oamenii ajung. Mi-e atât de dor de mine, i-am spus Lui. Și firul de argint pe care inima mea îl ține la loc sfânt, ascuns celor ce vânează lumina, a început să cânte mai întâi plăpând, apoi din ce în ce mai puternic, de neoprit. Și supunerea și-a luat tot ce avea plecând departe, și corzile sufletului meu, rupte de vibrații nepotrivite, trebuia înlocuite. Infinitul a desprins linii paralele pentru mine și acestea au hotărât să se întâlnească în taină și să surprindă călcâiul lui Achile. Apa neîncepută a ființei mele a spălat rădăcinile Templului unde luna înflorește pânze pentru cer și albește mângâieri pentru clipe în care sufletul nu mai poate alege. Iarna grea a trecut prin părul meu și florile ei au șters câmpul iubirii care așteaptă răbdatoare retragerea apelor. Spiritele libere și înalte cunosc prețul înțelepciunii și îl plătesc de fiecare dată trăind în aspră singurătate, dar în deplin înțeles. Astfel, miruit și împăcat curcubeul apare peste fruntea-mi pierdută în tăcere...

Păsările lunii

Ascult cum plânge floarea dinlăuntrul pământului, înlănțuită de dansul nebun al focului tocmit de salamandre. 
Sub talpa cunoscută a întunericului curge izvorul vieții, mai alb decât un suflet curat, mai curat decât alba zăpadă cea dintâi căzută pe pământ. Petale șifonate de dalta unui spiriduș strigă de durere și norii își caută refugiu în cel mai îndepărtat colț de lume. 
Nu vreau să moară florile înainte să-ți vorbesc despre ele, înainte să le spun și lor povestea mea. Anotimpuri se schimbă și brațele întinse ale copacilor mi-au rupt fără să vrea buzele. De aceea am tăcut atât timp. Încercam să mă vindec. Există îngeri care-i ocrotesc pe cei care rup lanțuri, la fel cum  mame fără seamăn șterg lacrimi în somnul pruncului lor nenăscut. Știu că mi-e rădăcina în plină umilință, dar risipirea-mi nu e în pământ. Acolo, departe, picături de anotimp își spală amintirile în pleoapele mele, iar mie uneori îmi rămâne neputința lui. Privește munții, ochii mei sunt sculptați în carnea lor. Șoapte molcom rostite la urechea visului meu mă roagă să mă uit din nou la mine, cea care sunt. Păsările lunii aduc lumină vie pe aripile lor pentru ca viața mea să înceapă și am deschis ochii în plină revenire. Și-au făcut cuib acolo, în adâncul pădurii pe care inima mea o cunoaște pe de rost, să păzească trecerile spre dincolo. Am fugit aproape, ca să se creadă viceversa, am plâns departe ca să se creadă că zâmbesc și incantații fără seamăn rostesc în diminețile schimbării. Cărbuni aprind când dansul meu izbește cerul cu ascunzișurile lui. Vorbesc, rănesc, izgonesc, izvorăsc, doresc, tremur, închei, privesc, aștept, înfrunt, visez și aștept verbul ultim, cel pe care mi-a fost frică să-l primesc în vocabularul meu. Nu-mi amintesc trecutul decât atunci când marea visează drumul spre casă și știu că schimbarea mea are ecou acolo, unde îngerii se îngrijesc de floarea pe care colții de stâncă au numit-o a lor. Citesc în palma câmpului pe care ieri erau doar ramuri fără rost că sub cenușa lor e viață. Apa vindecă, focul are răbdare cu mine, aerul rostește adevărul și pământul se lasă lăcrimat. Perechi de dor își sting răcoarea în focul nebuniei bunătății, iar iertarea
își cheamă privighetorile înapoi. De ce mă doare când pietrele se sparg și de ce mulțumesc muzicii când se sting în mine note? Mă înțeleg în sfârșit și sunt uimită de bătăile inimii mele, ce și-a adus aminte că are sevă înlăuntrul ei. Și echinocțiul mă așteaptă, iar păsările lunii cântă iar...

Poate...

Astăzi, printre ceruri alunec fără de aripi care să mă poată susține. Nu mai există zbor. Doar dans nebun de argint, ce altora le pare feeric și înălțător, cu prețul mult prea mare și arsura cheii de la poarta unde Îngerul Morții așteaptă în podul palmei. Aștept clipa de adevăr. Am înțeles cât de bogată sunt când mi-am dat seama că trebuie să plătesc. Credeam că nu mai am nimic, că am pierdut tot, dar aveam căderea în buzunare, printre probabilități interzise. Rochia mea a prins rădăcini și de nesperanță sunt ținută pe loc. Nici chemare, nici orizont rănit, nici rugăciune. Se lovește de tâmpla mea fără de gânduri o ploaie rece. Cade în neștire, fără să înțeleg de unde vine și ce vrea. Frunzele părului meu șovăie la fiecare atingere și se desprind de mine. Le zăresc înălțarea cu ochi atins de orbire și mă îngrop în mușchiul pământului dorindu-mi să nu mai rănesc pe nimeni cu vorbele mele stinse. Respir plumb topit din cerul ce mă plouă în neștire și semințele odinioară pline de sevă se ascund de atingerea mea. Vânează păsări flămânde viul din mine și triunghiuri aprinse se rostogolesc din ceruri. Ceața pe care o sfâșie cioturi de dorințe, odinioară visuri, nu vrea să le împace, iar buzele mele se strâng în ofilit zâmbet. Prăpastia care mă simt mi-a ajuns la umeri și mă las pradă otrăvii din cuvintele ce nu mai vor să vină la mine. Mă descopăr fiind nătângă piatră izbită de dalta sorții  în forme fără de sens. Muzica pe care doar urechea mea o aude e împăcarea-mi cu Îngerul pe care toți îl resping fără să stea de vorbă cu el. Nici o faptă bună nu rămâne nerăsplătită și abia astăzi înțeleg sensul vorbelor mele de demult. Nu mai am noimă, nu mai am mal, nu mai am somn, nu mai am noapte și nici zi. Cădere lină, fruct fără de floare și amintirea unui viitor destinat celor ce iubesc nemurirea, nu mie. Poate că lemnul rădăcinilor mele va da căldură celor care vor să trăiască... Poate că lacrima mea va stinge setea unui însetat... Poate că și mie îmi va fi mai bine fără mine... poate...

Puterea de a fi

Liniște în cer, liniște pe pământ. Neliniște în afara lor. În mine. Renasc și mă transform redevenind eu însămi, fără să mai aștept să mi se dea voie. 

În bulbi de lumină mi-am ascuns odinioară iubirea, căci cei ce-și schimbă forma căutau ființe de care să se agațe. Înlăuntrul lor mi-e sufletul și la el nu poate ajunge nimeni în afară de mine. Prin focul păsării nemuritoare nu se poate trece fără puterea aceasta și cei care fură lumina știu. De aceea n-am avut vești de la tine, de aceea am refuzat să văd, ca să nu fiu văzută. De ești când ești dacă mai ești ca la început de liniște  vom depune mărturie căci numele noastre au fost scoase de mâna Bătrânilor ca să aducem albul înapoi. Calea scrisă de cei care cunosc mișcările pietrelor albe a curs firesc și pecețile au rămas neatinse de atunci. Din sărutul nostru curgea sânge atunci, și astăzi sângele curge la fel, dar cumva spre alb. Zdrențe din umerii mei flutură și răcoarea mă acoperă o dată cu noaptea, căci stelele se aliniază pentru o nouă naștere. Vremea jerfei a trecut. În sanctuarul uitat de toți am pășit pentru prima dată după atât de multă vreme. Am întins mâinile intrând în Marele Cerc și rugăciunea a venit de la sine. În liniște, tălpile mele legănau odihna copacilor ce cresc și astăzi la fel de abrupt ca atunci. Părul meu face ordine încercând să le dea viață din nou. Nu mă pot opri din deslușit cuvintele pe care le-am rostit cândva. Nu mă pot opri din a respira aerul înălțimilor credinței și prin pădurea prin care am căzut de atât de multe ori strigătul meu de luptă croiește drum izvoarelor spre suprafață. Ancora grea a durerii se ține de buzele mele și zâmbetul nu reușește să se ridice. N-am murit încă în această viață pentru că undeva, departe de tot și de toate lumina știe că rostul meu e s-o aduc pe buzele tuturor. Dar mai am o clipă de tăcere în învelișul vechiului. Mai am secundă de adăpost de încropit și apoi vălul va cădea de pe ochi și voi putea să rup zăgazul din pietre albe și albul va reveni aici, acum. Și transformarea mea a venit... Sunt iar purtătoare de lumină și sunt iarăși eu, cea care are puterea de a fi.

Lanțuri

Muzica pământului

Cei ce au uitat demult de ce au venit aici nu mai pot să audă și nici să vadă. Încrustații fine are flautul îngeresc, dalbele minuni pe care îngerii le numesc suflete și care se străduiesc de mult prea mult timp să ajungă la lumină, uitând că ei înșiși sunt leac sacru. Durerea stelelor va deveni intensă căci nu se vor mai naște luceferi. Ei trebuie să redevină călăuze mai întâi. Cei care țin toiagul alb în mâinile lor pot deschide munții și pot să aducă ape dinlăuntru. Ei sunt călăuzele lumii de dincolo și de atât de aproape. Cei ce și-au uitat amurgul vor reuși să răsară o dată cu el. În ordinea în care orele se sting în candela iernii luna care sunt a luat locul unui fulger, trimis să aprindă piatra pe care sacrificiul meu a fost pecetluit în zori. Pe rugul unde altădată mi-au ars veșmintele de teamă că nimeni nu va mai fi bolnav pentru că-i vindecam pe toți am aruncat acum, după atâtea vieți, suferințele lor, dar și pe ale mele. Acolo, în acordul muzicii îngerilor ordinea s-a așezat în cuvinte. Sub cerul liber al pământului din noi ninge cu lumină. Nimic nu se mai amestecă de acum, căci visurile sunt curate, aidoma ultimilor pași ai zilei. Sunt pentru prima oară ghidul meu cel înțelept, îmi sunt pavăză și alb, îmi sunt pas regăsit și vorbă cumsecade, îmi sunt eu însămi călăuză pentru tine, cel ce porți toiagul alb în mâna dreaptă. Neștiutor nu-mi urmează izvorul, și-a ieșit și el din matcă de atât de multă nebunie și fărâme din Cetatea Albă  mi-a descoperit la trecerea mea. Știa că am intrat în pădure, simțea vibrația inimii mele la cea dintâi atingere a frunzei ce mă aștepta exact acolo unde am lăsat-o plecând. Au revenit la viață lespezile albe și așteptarea altarului a rodit iubire albă iar. Pecetea sacrificiului meu a smuls sufletele din necurăție și răul a fost vindecat. O muzică pe care cuvintele nu o vor putea descrie vreodată este și sufletul. Și el are corzile întinse uneori prea tare, de aceea au surzit oamenii și rătăcesc prin lume. Binecuvântarea sferelor vine o dată cu muzica pe care îngerii o dăruiesc pământului. Sufletul pământului este singura muzică pe care trebuie să o ascultăm în deplină armonie noi, toți. O dată ce ne atinge înlăuntrul, ne vom aminti și drumul nostru înapoi, cel atins de sunetele flautului de argint al Lui.

Purificare

Zăpada arde talpa cu care înaintez până la lacrimi, iar fire de scrum rămân în urma mea. Însă nu mi-e teamă de focul ei, căci eu însămi am menirea de a arde vindecând. Fiecare zi e plină de dureri din ce în ce mai mari și văd cum în jurul meu suflete pierd busola după care se ghidau până mai ieri. Simt cum mă sfâșie cristale de gheață și-aș vrea să mă simt împăcată cu mine, de aceea nu ripostez la nebunia celor ce nu știu pe ce lume trăiesc. Mă răscolește uneori un suflu de furie atât de tare că aș vrea să-i dăruiesc libertatea. Dar nu o fac pentru că sunt om, am fost și am rămas. Eu am această bucurie ce altora le lipsește. Mă simt curată, căci prin suferință m-am purificat.

Melodia Cerului

Îmi lepăd veșmintele în fiecare seară, o dată cu gândurile negre adunate, și cu palmele în sfântă rugăciune îndrăznesc să cer iertare. Mi-am lăsat gândurile în pace și astăzi ele nu mai rănesc pe nimeni și nimic. Am rănit cu durerea mea cerul, nu știam de abisala-i sensibilitate la suferința celor ce respiră sub el. Cad din cerul rănit fulgi imenși, pe care cândva îi știam după nume. Troiene amețitor de înalte se conturează la orizont și oamenii se pierd pe ei înșiși, după ce pierd și crezul pe care îl aveau rătăcit prin ființa lor cumva. Vârtejul iernii s-a spart de zidul fără glas al nesperanței. Ecouri stranii ale cerului sunt fulgii albi ce cad parcă luptând cu sabia pentru o nouă iarnă, dar e ultima și ei știu prea bine lucrul acesta, căci au adus infinitul pentru o perioadă din cerul plin de plumb.
Când am rănit cerul cu lacrimile mele, din rana lui au început să curgă fluturi de zăpadă acoperind întreaga lume. Ninge cu fulgi mari astăzi, iar căderea lor luminează pământul întreg în ciuda celor care cred că zăpada nu este tocmai potrivită. Dacă i-ar înțelege rostul altfel ar pulsa inima pământului. Dacă ar lăsa-o să fie ea însăși ar înțelege rostul vindecării. În ochii tuturor par o nebună, căci iubesc căderea masivă de zăpadă. Îmi place să mă tăvălesc prin hlamida albă, să-mi las brațele în calda ei îmbrățișare. Au amețit fulgii de cât am alergat împreună. Miroase a Lup Alb aproape de mine și mirosul acesta mi-a reamintit de gerul năprasnic pe care numai un singur Lup avea curajul să-l treacă. Știu că ai vegheat asupra mea, căci respirația ta s-a făcut simțită la vreme de restriște. Te rog, Lup Alb, dă-mi cheia cuvintelor magice pe care le știu de acasă! Rostindu-le voi fi din nou cea care a primit iubirea ta atunci. Voi fi și acum. Candela iubirii a rămas aprinsă, căci palmele-mi au ținut adăpost flăcării vii. Aripile-mi cresc încet ascultând melodia pe care o cântă Cerul, din ce în ce mai aproape de mine. Cadența ei dă un motiv florilor de gheață să se deschidă înflorind lumină. Curge tăcerea din munți și în pragul ceasurilor sfărâmate de pietrele pe care le-ai aruncat în urma noastră mâinile mi-au fost dezlegate a poezie. Pulsul unei lumi noi simt și pașii noștri au devenit liniște. Am păstrat bucata de noapte cu lună plină când am plecat împreună, am purtat-o multă vreme la încheietura mâinii. De acum a devenit lumină, iar mângâierea ta a dat putere florilor să se deschidă. Mi-ai arătat în plină iarnă care ne e drumul, l-am urmat împreună când am fost sfătuiți să plecăm, de chinul meu știam, de al tău la fel. Potop de vise au năvălit în plină noapte și pietrele din calea noastră au căzut ca să ne apere. Albul tău a rămas pe mâinile mele pentru totdeauna și prăpastia ce ne despărțea a fost acoperită. Nu mai sunt speriată de rana din cer, nici de zăpada ce continuă să cadă. Știai prea bine cine sunt și care e rostul meu. Eu abia învățam de ce și mai ales cum. De sus sunt privită cu grijă și știu că nu ți-e dat ca să greșești în calea ta. Cristale cu încrustații pure au sacre ritualuri în ele ca să putem reda pământului viața după ce potopul zăpezii va reface echilibrul. Dar e greu, e atât de greu să fie înțeles sensul purificării ce a început să aleagă sămânța roditoare de cea care nu are nici o șansă să dea viață în nici un viitor posibil. Dă-mi haina ta de gânduri negre, Lup Alb, și rugăciunea noastră va aduce iubirea pe pământ, așa cum ne-a fost scris! Îți voi dărui cheia Porții și vei împlini destinul de a lăsa să treacă prin ea veștile bune cu nume deja știute! Și ei vor veni, căci este scris, iar zăpada le-a călăuzit calea spre casă!

Șoapte

Șoaptele universului mi-au adus la urechi adevăruri pe care oamenii nu sunt pregătiți să le audă. Slovele scrise acolo unde pământenii nu pot citi sunt clare, ușor de descifrat de cei cărora le este dat. Oamenii și-au uitat de suflete şi se preocupă doar de pământul din care au fost creați, carcasa neputincioasă a trupului. Bătrânii timpului cunosc setea ce a cuprins deja pământul. E setea de sângele fraţilor, atât de mare că și luna plânge. Răniţi vor fi de soare cei ce nu cunosc lumina și lumea nu va fi contemplat încă ce vine peste ea. Apele vor fi tivite cu roșul de sânge și vechile drumuri se vor umple de cei care vor rătăci de la un suflet la altul. Cei uitaţi întregi vor lumina în mijlocul furtunii, iar ceața în care va intra pământul va da verdelui o șansă să redevină verde împădurind iar munții. Sufletele pure ce vor supraviețui vor fi puține la număr. Ele sunt spiritele luminii pe pământ, ce nu au plecat niciodată și doar au stat ascunse. Vechiul popor uitat de toți al Lupilor Albi va reveni să smulgă buruienile nebuniei. Ei îi vor conduce pe cei care au rămas fideli și atunci pământul va fi purificat. Am învățat să las lumina să curgă prin ființa-mi în clipa în care îndurând durerea sufletul a răspuns trecând de tot și toate. Abia când am crezut în mine cu adevărat am înțeles ce înseamnă curajul. M-am scuturat de lacrimi, m-am lepădat de minciunile voite sau nu, am aruncat tot ce simțeam că nu are legătură cu mine. Când mi-am acceptat schimbarea cerul mi-a dăruit puterea de a atinge stelele. Mi-am umplut potirul cu vinul sacru al luminii, foc viu. Purificat îmi este propriul pământ și înlăuntrul meu aidoma. Acolo unde eu și cu tine vom fi acasă, vatra va fi vie.

Lună plină acasă

Este lună plină iar. Prin ceaţa aspră a oglinzii alunecam încet cu mâna în căutarea celei ce am crezut că încă sunt. Un fir. De-un singur fir îmi atârna anotimpul. Zăream aripi, albe la culoare nimic de zis, dar de partea mea simţeam doar oboseala lor de prea puţin zbor. De partea mea zâmbetul era adormit, dincolo de poarta Luminii era învăluit în harul sfânt. Adevărul se citea în ochii mei şi până şi gura mea rostea cuvinte în forme ciudate, dar simplu de înţeles. Şi înţelegeam. Conturul meu era deplin divin aidoma celei dintâi veniri şi întrezăream şi scara cu douăsprezece trepte pe care întâiul pas îl făcusem trecând de poartă şi uitând de frică pentru totdeauna. Vibra chemarea ta de dincolo de ceaţa oglinzii şi ştiam deja de care parte vioara vieţii cânta, căci am acordat-o cu atât de multă vreme înainte amândoi.  Când ochii i-am închis m-am trezit din nou sub lumina lunii pline şi emoţia m-a copleşit. Eram iar în Poiana noastră, acolo unde am rostit legământul Lupilor Albi. Gheaţa de pe copaci aproape că ne orbea cu strălucirea ei. Am atins cu buzele pământul, suprem semn de recunoaştere, şi vechea iubire s-a trezit. Bătrânii din cercul pe care îl ştiam dintotdeauna îşi mângâiau bărbile albe cu răbdare şi zâmbeau înţelegător. Întârziasem. Ştiam de ce. Ştiau şi ei. Şi tu ştiai. Poiana ne îmbrăcase în haina-i călduroasă. Ne era bine. Iar. Ştiam că somnul nu mai avea putere asupra noastră de acum. Dantela albastră a nopţii mă înconjura cu delicata ei atingere şi chiar dacă respirau greu copacii sub zăpada ce căzuse de curând prezenţa noastră le alunga gândurile negre. Eram curaţi, eram limpezi, eram fără de datorii în faţa Marelui Preot şi pentru că am fost lăsată în grija ta, ai îngenuncheat, cu misiunea împlinită în faţa lui. Şi totuşi, se vedea încruntarea pe chipu-i. Am căutat adânc în sufletul şi ochii lui şi m-a durut îngrijorarea descoperită. Am păşit tremurând de bucuria revederii şi am căzut aproape imediat la pământ, copleşită. Sentimentele de tată au dominat şi m-a prins în braţele-i iubitoare ridicându-mă! Lacrimile lui s-au amestecat cu ale mele şi cutele din jurul buzelor lui îmi spuseră repede povestea durerii trecerii timpului în aşteptarea mea. Fiinţele pădurii nu mai aveau răbdare şi au intrat în cercul sfânt din mijlocul poienii, dornice să ne revadă pe amândoi. ne ştiam de atât de multă vreme...
Marele Preot lăsă razele lunii să şteargă lacrimile noastre şi zâmbetul lui îmi dădu de înţeles că dovada legământului împlinit eram eu. Cinstea, demnitatea, curajul şi generozitatea cu care a fost împlinit erau ale tale, iar Marele Preot ştia.

- Oamenii vor pleca des de acum, că ţi-ai ţinut legământul. Dar vor pleca pentru că este bine aşa să fie. În fiecare zi o dată, în fiecare săptămână mai mulţi. Vor arde temple, vor cădea cetăţi, vor adormi pentru totdeauna cei fără de credinţa luminii. Aţi ajuns acasă. Ce bucurie!, spuse Marele Preot, tatăl meu.

- Ai fost legată din vechime, fata mea, când nu am fost atent la tine. De cei văzuţi şi de cei nevăzuţi. Văluri ţi-au aruncat peste chip, nu m-ai recunoscut pentru o clipă atunci şi am plâns cumplit. A fost o cruntă suferinţă chinul tău îndelungat.

- Dar tu? De ce ai întârziat cu sabia ce ţi-am dat? se îndreptă spre tine Marele Preot.

- Alb Lup ce singur ai fost prea mult timp, de ce ai lăsat noroiul să acopere argintul sabiei de lumină? Ţi-a luat ceva să înţelegi că soarta vrea să tai ce legătură poartă numele! Dar ce zic? A trecut totul! Ai izbândit! Ridică-te şi liber fii din nou, căci liberi am redevenit şi noi!

Bătrânii au bătut de două ori din palme, în semn de aprobare, şi ţi-ai ridicat abia atunci fruntea din pământ. Obişnuit cu greutăţile, cu lipsurile şi durerile, emoţia bucuriei era copleşitoare pentru tine. Neobişnuit erai cu ea. Te-am luat încet de mână şi sub lumina lunii pline iarăşi pentru noi ne-am privit. Eram acasă. Eram acolo unde mergeam în vis mereu...

Pe ceaţa lăptoasă a oglinzii mâna mea aluneca încet. Ochii mei ne priveau şi adevărul era de acum aflat. Ştiam că nimeni şi nimic nu mai putea schimba sensul firului tors de soartă. E lună plină iar acasă. Şi e bine...

Vindecătorul

Aud pământul respirând sub mine în ritmul său şi călătoresc spre noapte gândind a lumină. Cea care eram nu o să se mai întoarcă niciodată, indiferent câte scuze voi găsi să redevin ce am fost. Nu trebuie decât să-mi las sufletul să se suprapună cu pământul şi cerul în acelaşi timp, să respir în ritmul lor şi să mă înalţ. Este o clipă perfectă care m-a ales cândva şi pe care nu o pot pierde, căci e doar a mea. 

Atunci, în acea clipă Vindecătorul mă va atinge şi va adormi pentru mine, ca să mă pot vindeca pentru eternitate, plus încă o clipă.

Când e gerul năprasnic şi viscolul stăpâneşte pământul, pe deasupra tuturor trece Vindecătorul. Cel ce-şi are sălaşul în Muntele ascuns așteaptă îngerii să ridice săbiile Luminii iarăși, pentru ca să poată umbla iarăși prin lume fără teamă. Adevărul a dispărut din lumea noastră înaintea purității, dar în același timp cu iubirea. Ca să salveze totul, El a dat putere Vindecătorului, a cărui blândețe face firele de iarbă să crească doar ca să fie atinse de mâinile lui. Din fire de lumină a fost adus pe lume. Răbdarea lui vindecă, luminează și întărește, curăţă răul, dă viaţă. Săgeţile dreptăţii, crescute din razele soarelui, i-au fost date lui spre păstrare, ca fiinţă singuratică, ce cunoaşte bine râurile învolburate ale pământului. Nu se arată orişicui, ci numai celor ce semnul luminii îl poartă, şi din când în când adoarme lângă copii şi le alungă visele urâte. Adoarme pentru o vreme lângă ei şi apoi dispare, înainte ca oamenii mari să-l vadă. Vindecătorul are puterea de a îndepărta otrava şi ştie cu precizie ce este pur şi ce nu. Înţelepciunea sa este avertisment pentru oameni. Vindecătorul este foarte puternic, trăieşte singur, iar apariţia sa e întotdeauna un semn bun. Vindecătorul apare la momentul potrivit, când bunătatea iese la lumină din arca numită om. 
În simfonia celui mai năprasnic viscol am adormit. Am deschis ochii şi l-am văzut lângă mine, săgeţile străluceau aproape, iar mâna i se odihnea pe pântecul meu. Un gust de rădăcini dulci purtau buzele mele şi am înţeles că am fost purificată de prezenţa lui. Ştiam că puterile lui mi-au atins sufletul şi că la rândul meu pot vindeca. Era simplu. Tot ce îndurasem până acum era doar lecţia pe care o învăţasem de exact atâtea ori ca să pot trece testul final. Toate rănile, toate lacrimile erau necesare. Din tot ce a însemnat greutate n-a mai rămas nimic decât semnul luminii, pe care îl purtam de-o viaţă. Am întins cu blândeţe mâna şi în aceeaşi clipă a deschis şi el ochii. Atunci adevărul s-a reîntors în lume, dar iubirea apăruse înaintea lui. Vindecătorul mi-a dăruit o pană de argint şi mi-a spus că de acum voi pluti pe apele ce începuseră deja să vină, deci arca mea era în siguranţă. Iubirea vindecase totul, aşa cum era scris de îngeri în Cartea Albă din ceruri. Vindecătorul îşi împlinise rostul, dar ştiam că va rămâne aproape de mine. Se va întoarce după ce va fi vindecat puţinele sufletece respirau în ritmul pământului, în ritmul cerului. În ritmul lor...

Ultima iarnă

La capătul drumului alb se lovesc de linişte cei ce dezordinea au cunoscut de-a lungul vieţii. În locul unde focul alb încălzeşte inimi se luminează a iubire. 

Aici e tărâmul Lupului Alb, al celui ce dispare când aştepţi să urle şi apare când este iubit îndeajuns să apere ce i-a fost dat în seamă.
Puterea lui stă în cuvintele sfinte primite în dar de la strămoşii săi, iar generozitatea îi e întrecută numai de curaj. Rănile nu i se mai văd sub blana albă şi pentru cei ce nu ştiu să-şi folosească ochii urmele sale rămân invizibile. Bătălia ce a început în urmă cu mult prea multă vreme continuă astăzi, acum. Crâncen luptă Lupul Alb cu trădătorii neamului său, nemilos, dar drept atunci când i se cere. Armura Lupului Alb este fără de pată, e invincibilă şi pe el nici un vânător nu-l poate atinge cu armele sale. Soarele e de partea cealaltă a iernii, căci e ultima bătălie pentru ca pământul să redevină liber. Vom rămâne albi! E misiunea lui sfântă şi nimeni nu-l poate întoarce din drum. 
Vom fi luminaţi de iubire! Dat i-a fost fetei Marelui Preot să albească firele din care se ţese lumina ce va îmbrăca pământul. Scris i-a fost să apere iubirea de cei fără de ea. Cât se îngrijea să ţeasă auzea urletul de durere al Lupului Alb , iar luna o mângâia şoptindu-i că veni-va clipa reîntoarcerii. Singurătatea lui o îndurera, iar blândeţea ei îl aducea mereu acasă în visele de fiecare seară. Se cerne din ceruri lumină prin pânza iubirii de oameni. Se cerne prin sita iubirii albul de negru, grâul de neghină şi ce rămâne de corbii cei de întuneric va fi luat spre tărâmuri pe care nimeni nu le-a văzut vreodată. În arca libertăţii fi-vor urcaţi cei ce nu au nevoie de hrană, cei ce nu au nevoie de apă şi cei cărora lumina adevărului le curge prin vene. Puterea ei stă în răbdare, în blânda atingere cu care a fost înzestrată să vindece tăietura sabiei Lupului Alb. Ce taie el, vindecă ea şi niciodată invers. E ultima iarnă. E ultimul pas spre calea demult slefuită în munte. E necesara triere, e adevărata înălţare şi e unica  şansă. Zborul...

Venirea

Mi-am  rănit destul tălpile în drumul meu prin viață. Am tocit nenumărate pene albe de câte ori am scris. Am adunat căzute stele în nopțile fără de lună și am strâns din dinți când în cioturi de copaci loviți de viscol m-am tăiat. Dar am reuşit să ating într-o zi cerurile cu răsuflarea tăiată, am luat o gură de proaspătă libertate și am cuprins infinitul alb în sufletul meu pentru totdeauna. Acolo, Acasă, mi s-a spus că vin iar pe lume Îngeri, iar Stele nu mai cad. Cel care va veni te-a ținut în brațe cândva, Lup Alb. Are câteva stele pe umăr, supremă recunoaștere. Îți amintești atingerea lui? Eu da. Puțini înțeleg ceea ce trebuie din ce le este dat să înțeleagă. Puțini văd lumina iubirii, așa cum este ea în realitate, căci nu tuturor le este dat să o cunoască. Aproape de întinderea albului, care de astăzi e mai nesfârșit ca oricând, am lăsat zâmbetul să mă cunoască după atât de multe zile. Când regăsești zâmbetul ai putere. Albul a păstrat pentru el iubirea pe care nici o limbă de pe pământ nu o poate cuprinde în cuvinte. Imaculate valuri înghețate sunt nu pentru că e iarnă, ci pentru că e clipa în care pământul îl așteaptă. S-au rătăcit nenumărate duhuri pe cărarea valurilor înghețate, însă numai îngerul ce vine poate păși peste ea. Aripile lui nu sunt grele, sunt din lumină strălucitoare. Atunci când se va naște îngerul, de sus va ninge cu pene de argint nimeni nu va mai plânge în ceruri. Și nici pe pământ.

Mesaj de dincolo de timp

Tulburătoarea tristețe a unui Astăzi fără de rost m-a dus în deșertul în care trebuia să fiu la timpul cuvenit doar mie. Tălpile au simțit arsura nisipului mării unde copiii sunt liberi să alerge și să se joace. Ultimul val, mai alb ca pletele Iernii, a adus la mal o sticlă în care un mesaj era strecurat. Călăuză mi-e vocea dinlăuntru mai mereu și când o las să cânte descopăr lumi a căror existență doar o bănuiam. Slovele mi-erau cunoscute. Erau ale mele. Le așternusem pentru clipa de Astăzi în vremea când deja depășisem obstacolele de Acum și încurajările mi-au reflectat cerul unui timp altfel pentru cei ca mine. Era mesajul meu de dincolo de timp. Scriam despre un cer care nu era peste noi, ci noi eram sub el. Mi-am așternut adevărul despre cartea mea închisă ce a găsit curajul să se lase atinsă de lumina vieții, înflorind în cele mai frumoase culori. Despre sabia unui suflet ce se credea pierdut care a tăiat legăturile cărții și paginile s-au lăsat citite, apoi cuvintele noi au fost așternute. Mesajul s-a lăsat citit până la capăt. Era lung, dar lumina palmelor mele mi-a ajuns până la răsăritul soarelui de-a doua zi. Am semnul luminii în mijloc de frunte, în mijloc de palmă și în mijloc de suflet. Copacii rănilor mele au fost până Astăzi acoperiți de chiciura tristeții, dar nimic și nimeni nu poate schimba ceea ce a fost schimbat ca să fie altfel. Înainte de Acum am ales să trec prin rele și să am atâtea răni doar ca să fiu ceea ce Astăzi sunt. Alegerea mea a fost să port lumină și altfel  calea marilor schimbări s-a deschis. De nu m-aș fi lăsat arsă de durere și de n-aș fi fost niciodată rănită pesemne deșertul nu m-ar fi primit și nici mesaje nu aș fi așternut pentru acest Astăzi al LUMINII ce a venit când a fost chemat de cei ca noi.